Scurt istoric
Institutul de Fizică al Academiei Române s-a înființat la 1 septembrie 1949. Fondatorul său, Horia Hulubei și-a luat doctoratul la Paris sub îndrumarea deținătorilor Premiului Nobel, Jean Perrin și Marie Curie. Hulubei a fost membru al ambelor academii, română și franceză, devenind faimos în toată lumea pentru rezultatele lui extraordinare în diferite arii ale Fizicii, incluzând RAMAN, Raze X, Compton, fizică nucleară și atomică și identificarea a 87 de elemente în tabelul periodic.
În 1956, Institutul de Fizică al Academiei se desparte în Institutul de Fizică Atomică(IFA) din Măgurele, sub conducerea lui Hulubei, și Institutul de Fizică București, aparținând de Facultatea de Fizică din cadrul Universității București.
La inițiativa lui Horia Hulubei și cu suportul său direct, specialiștii IFA proiectează primul computer electronic, o premieră în blocul țărilor sovietice, în 1956. Primul device, CIFA1, care lucra la 50 de instrucțiuni pe secundă, a devenit operațional un an mai târziu.
În același an, un reactor de fuziune VVRS și un cyclototron U120, ambele de proveniență sovietică, au fost puse în funcțiune la IFA.
Primul laser românesc, un He-Ne cu infraroșii, dezvoltat de Profesorul Ion I. Agârbiceanu și echipa lui, a devenit operațional în octombrie 1962. Câteva luni mai târziu, realizarea a fost prezentată la cel de-al treilea Congres de Electronică Cuantică organizat la Paris.
Ioan Ursu, pro-rector al Universității Babes-Bolyai și directorul Diviziei de Fizică Nucleară și Electromagnetică de la Facultatea de Fizică din Cluj, preia conducerea IFA când Hulubei se retrage în 1968.
A continuat și a extins conceptele științifice ale predecesorului său. Sub conducerea sa, IFA a promovat introducerea energiei nucleare în România.
Au fost înființate noi institute specializate în științele spațiale, fizica pământului, seismologie, materiale tehnologice etc. Alte institute din aceleași domenii cu sediul în diferite orașe ale țării se află sub coordonarea Institutului de Fizică de la Măgurele.
IFN este cel mai mare institut de pe Platforma de la Măgurele. Are 700 angajați, 300 de cercetători științifici (fizicieni, ingineri, chimiști, matematicieni), 150 doctori în științe. Are un buget de 30 milioane de euro pe an, alocat exclusiv de la bugetul de stat, plus cca 5% din proiecte individuale.
60 de ani de atunci
Astăzi s-au aniversat 60 de ani de la înființarea Institutului. Am preferat să ocolesc sala în care ministrul Învățământului, Adrian Curaj, împreună cu alte notabilități și directori rosteau discursuri și ciocneau cupe de șampanie. Știu din experiența atâtor ani de jurnalism și de evenimente festiviste la care am participat că adevărurile despre ceea ce se aniversează, omagiază, sărbătorește sunt oriunde în altă parte numai în astfel de săli nu. Uneori, adevărul nu îl dețin nici măcar cei care vremelnic sau conjunctural reprezintă, oficial, motivul festivității.
Animată de această realitate, am căutat unul din vechii fizicieni ai Institutului, un martor la scară istorică a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul vremii pe platforma de la Măgurele. L-am găsit pe Profesorul Dr. Marian Apostol, cercetător științific al Institutului și autor a peste 33 de cărți de specialitate, într-un birou comunist, ticsit de orice de la cărți, tratate, reviste de specialitate, câteva computere, pereți „zugrăviți” cu diplome, căni de ceai cu formule din fizică.. un haos metafizic în care pe tablă (da, era și o tablă de școală!) erau scrise atât citate din latină, cât și formule matematice și fizice analizate, uneori, cu foști studenți, actualmente profesori universitari sau cercetători la rândul lor.
Dincolo de gesticulația jovială a iubitorului de oameni curioși într-ale Institutului, Profesorul Marian Apostol exprimă relaxat, asumat, de la nivelul înțelegerii științifice a lumii și a oamenilor la care a ajuns, adevăruri despre România, țara cea mai bună din lume la fizică atomică, la fizică spațială, dar incapabilă să performeze la ramurile care i-ar fi adus progres economic. Am avut o lungă discuție și despre utilitatea reală a laserului ELI, însă, vorba distinsului meu interlocutor „ adevărurile nu se impun ele însele”, ci, pur și simplu, o generație care le afirmă moare și cea care vine din urmă, se naște cu acele adevăruri, crește cu ele și este mai dispusă la a le accepta. Așa încât să lăsăm unele adevăruri generației care vine!
Sunt 60 de ani de la înființare. Este Institutul de Fizică Atomică un brand de țară?
IFA nu este cunoscut peste hotare, decât, poate, în cercuri foarte restrânse. Dar este Princeton-ul cunoscut, Gottingen-ul, Cambridge-ul,dintre numeroasele centre de cercetare științifică în domeniul Fizicii, cum este IFA. Noi, românii, suntem prea mult preocupați de „recunoașterea internațională”, boală de provinciali. Vrem să fim regina balului, să ne știe tot cartierul, de parcă am vrea să ne mărităm, și să ne mărităm bine. Dar lumea nu e bal. Fizica nu e bal.
IFA este cert „un brand de țară” în România. Tot omul, cât de îndepărtat ar fi de astfel de preocupări, a auzit de IFA și îl vorbește de bine. Taximetriștii, medicii, profesorii, omul de la ghișeu îmi vorbesc de IFA. Acest mit național s-a născut din două elemente. Primul a fost credința sinceră a concetățenilor noștri că știința ne poate îmbunătăți viața, ne poate ajuta; înființarea IFA în anii ‘50 a adus a rază de speranță în rândul națiunii noastre; de aceea IFA a ajuns aproape un mit constitutiv al românilor.
Al doilea element constă din realizările științifice notabile ale oamenilor care au lucrat în IFA în decursul timpului. În IFA s-au făcut primele experiențe din România în domeniul Fizicii Atomice și Nucleare; în IFA s-a realizat unul din primele calculatoare electronice din lume; în IFA s-a construit unul dintre primele lasere din lume; în IFA am reușit să contribuim la înființarea centralei nucleare de la Cernavodă, care ne oferă o bună fracțiune din energia noastră electrică. Aceste realizări ne-au îmbogățit cunoștințele, ne-au făcut mai cunoscători, poate mai înțelepți, mai demni, mai curajoși, ne-au dat o speranță pentru o viață mai bună, și ne-au adus și un pic de confort material. De aceea IFA este cunoscut și apreciat în România.
Calitatea vieții nu este dată numai de energie și săpun, de confortul material, de sticlă, beton și oțel; este dată în primul rând de viziunea noastră științifică despre lume, de coerența visurilor noastre, de subțirimea spiritualității noastre.Paradoxal aș spune, Fizica bună ne face în primul rând morali.
Societatea românească prețuiește cercetătorii?
Societatea românească e formată, ca toate societățile umane, din populație și oameni politici. Populația își vede de treabă, încearcă să trăiască și să supraviețuiască, politicienii se amestecă în treburile populației, fie cu intenții bune și rezultate proaste, fie de-a dreptul cu intenții rele. Cercetătorii științifici, ca tot omul, fac și lucruri bune și lucruri proaste. Populația îi apreciază pentru lucrurile bune, și-i iartă cel mai adesea pentru lucrurile proaste, în măsura în care le cunoaște. N-aș zice că avem a ne plânge de felul în care populația României ne tratează pe noi, cercetătorii științifici. Ba din contră, le suntem recunoscători. La urma urmei, trăim din munca acestei populații.
Dar cu politicienii este altceva. Aceste personaje false, perverse și pervertite nu dau doi bani pe știință, pe cultură, pe civilizație; pe bunul simț, pe cinste, pe onoare. Când aud de cultură, aceste ființe trag cu pistolul. Hotărăsc măsuri arbitrare, după capriciul lor de moment, ca niște babe hormonale, prin care: distrug învățământul de știință din România, încurajează și cultivă impostorii în știință, incompetența și iresponsabilitatea, promovează bani iliciți și ilegitimi în cercetarea științifică. Scopul și rațiunea de a fi a cercetării științifice a fost dintotdeauna și a rămas căutarea dezinteresată a adevărului științific. Istoria ne învață că peste tot, oriunde și oricând cercetarea științifică a reușit, a reușit cu mijloace oneste, proprii felului ei de a fi. Numai politicienii români vor să schimbe natura acestei profesii, cerându-i să facă imagine, să facă senzațional, cerându-i lăudăroșenie, falsitate, ipocrizie; minciună și înșelătorie. Momentul este istoric prin virulența și amploarea acestor acțiuni adverse pe care politicienii României le-au promovat și le promovează cu obstinație împotriva științei în România. Politicianul român este acea ființă care turbează când aude de știință. Când Pitagora a descoperit teorema, a sacrificat, după obiceiul timpului, o sută de boi drept mulțumire zeilor; de atunci, ori de câte ori aud de vreo nouă teoremă boii rag. Cum să conducă destinele științei în România, ce fel de viziune științifică, culturală și civilizatoare ne pot propune astfel de oameni, care au fost cel puțin niște mediocrități în școală? Îi rog ca pe lângă declarația de avere să-și facă publică și foaia lor matricolă din toți anii școlari. Veți vedea atunci cu cine avem de-a face. Și poate nu-i mai votați!
Cum este politica de stat pentru cercetare în România față de cea practicată în alte țări?
Se pot face comparații multiple, fiecare țară are particularitățile ei, istorice, de mentalitate, tradiție, geografice, etc. Ar fi mult de discutat, și de învățat.
Învățați-ne!
Pe scurt, aș putea spune că, în general, în alte țări, se finanțează cercetarea fundamentală într-un mod rezonabil, pe baza unui plan; nu i se cere să fie recunoscută în lume, ca la noi, i se cere să producă rezultate știintifice, validate de propriile lor personalități; care sunt recunoscute (cum se face asta, recunoaștera adevăratelor personalități, e „secretul” lor; în general, un profesionist recunoaște un alt profesionist; dacă miniștrii și politicienii noștri nu au nici o profesie, cum să recunoască ei profesioniști?) . Se finanțează la fel cercetarea aplicativă și dezvoltarea tehnologică, în multe țări cu destula larghețe; sunt asumate riscuri și pierderi; se urmărește, în fiecare moment istoric, un singur produs, câteva, viabile pe piață. Proiectele nu aduc bani suplimentari în salarii, ca la noi, fondurile lor asigură echipamente, participări la conferințe, burse doctorale. Peste tot se face multă propagandă, deșănțată, lumea e lume peste tot; dar asta e una, și seriozitatea în guvernarea cercetării științifice e alta.
Care sunt nemulțumirile cercetătorilor români?
În măsura în care conștientizează ce li se întâmplă, cercetătorii români acuză politizarea cercetării științifice. Cum un fost repetent cu patru clase ajunge șef în cercetare, și ajung astfel de oameni din plin în România, cum face presiuni să ajungă și profesor la universitate și doctor și academician, și președintele abatorului; presiunile le face prin manipularea salariilor și a condițiilor de lucru, pe care este stăpân absolut. Nu știu dacă știți, dar institutele de cercetare în România sunt organizate după principiul instituțiilor private: șeful este patron absolut, de parcă ar fi adus capitalul de la el de acasă. Nu dă socoteală decât administrației guvernamentale, care, fiind vorba de bani ai statului, cade repede la conivența cu personajul. Odată ce își consolidează puterea, problema e pierdută. Nu este asta o democrație tribală? La ce fel de libertăți și drepturi mai putem spera? Nu este asta o societate extrem de înapoiată?
Cercetătorii științifici din România mai acuză, cred, lipsa de adecvare la realitate a politicienilor și administratorilor de cercetare. Cercetarea științifică în România este condusă prin sloganuri, ceea ce dovedește absența gândirii.
De exemplu, sloganul în învățământ este că avem „copii olimpici”; dacă pomul înflorește, asta ne este livrat ca un mare succes al nostru, al politicii românești. „Au înflorit salcâmii! Grație conducătorului iubit!”. E ridicol, e Coree în toată legea. Dar face el, pomul înflorit, și roade? Că descântecul e bun, dar să vedem leacul. În epoca noastra de „globalizare globală și totală”, pomii noștri dau roade la New York, la Paris și la Londra, în vreme ce la noi înmuguresc „frații” noștri din fundul Orientului și Asiei.
Un alt exemplu. „Cercetarea științifică în România a învins definitiv la orașe și sate (precum electrificarea), așa cum se vede din numărul mare de publicații științifice; ne mândrim, este victoria deplină și definitivă a numărului”. Dar știți că există astăzi în lume mult mai mulți autori științifici decât cititori de știință? Ceea ce face revistele de știința să pună taxe pe publicat. Vrei să publici, să fii om de știința ? Plătești! Ce fel de succes științific e ăla pe care ți-l cumperi cu bani? E succesul pe care îl cultivă România. Și alții fac așa, în Vestul atât de îndrăgit de români, dar asta nu înseamnă că fac bine și că trebuie să-i urmăm. Nu orice arătare este exemplu. Mai ales că astfel de lucruri se întâmplă astăzi cu precădere în India, în Pakistan, în China, în mările Oceaniei și-n „groapa Marianei”. Păi de la Cutzarida să luăm noi exemple în cercetarea științifică?
Un alt exemplu. „Autorii de știință români sunt citați în sute și mii de publicații științifice, ceea ce este un alt mare succes istoric”. Dar scopul publicațiilor științifice de astăzi este să citezi ca să fii citat (e creștinismul nostru științific, „Iartă și vei fi iertat”!, „Minte-mă și te voi minți!”, „Înșală-mă și te voi înșela!”). Imensa mare majoritate a autorilor științifici de astăzi nu publică pentru a aduce la cunoștința colegilor lor de breaslă rezultate științifice noi și interesante, pentru a-și confrunta ideile cu cele ale colegilor; nu, ei publică citări ale colegilor, colegi care îi citează la rândul lor. Am văzut publicații cu două pagini de text și zece pagini de citări, de referințe. Publicațiile științifice de astăzi, în toată lumea, au ajuns un ritual, se publică așa cum se dau acatiste și se cumpără indulgențe. Prodo et salvavi animam meam.
Un alt exemplu. „Să inovăm, să inventăm, să aplicăm, să facem tehnologii, să luăm aurul la Geneva cu cercetarea noastră științifică”. O altă aberație. O privire scurtă și limpede la istorie ne arată că cercetarea știintifică nu aduce bani, din contră cercetarea științifică consumă bani, cercetarea științifică aduce edificare spirituală, este un lucru de intelectual, ea ne face mai înțelegători, mai rezonabili, mai aplicați, mai blânzi, mai compasionabili, mai iubitori de oameni, mai emoționali, mai umani. (chiar și pe cei mai urâței îi face mai frumoși). Inovarea, inventarea, noile tehnologii, paradoxal, sunt făcute chiar de inovare, de inventatori, de ingineri, De ce nu-i cultivăm pe ei? De ce nu-i încurajăm, de ce nu-i cultivăm pe inginerii noștri în România, de ce nu le creăm condiții demne de lucru, de ce îi împingem pe toți să devină agenți comerciali pentru produse străine?
Un alt exemplu: „sora noastră diaspora”; un altul: „conferințele, diseminarea și turismul științific”; un altul, un altul… Ar fi multe de spus. Știu, mi se va spune că nu sunt bani, că nu suntem pregătiți, că axa București-Bruxelles, că fratele mai mare, că în epoca asta n-o sa inventăm noi roata, că e greu și că, la urma urmei, nici nu știm ce și cum să facem. Că sunt naiv și că vorbesc vorbe mari și goale. Păi sigur, față de micimea lor, vorbele mele sunt mari; față de prea-plinul buzunarelor lor, vorbele mele sunt goale; și față de abilitatea lor de a minți, a înșela și a fura, eu sunt un dulce copil. Așa e, le dau dreptate!
Cum arată viitorul fizicii românești?
„E foarte greu să faci preziceri, mai ales despre viitor” (Bohr). Sper să ne limpezim, să fim mai înțelepți, mai responsabili. Sper ca cercetătorii să aibă parte de natura autentică a profesiei lor, iar nu de surogate.
Ce principiu din Fizică vă guvernează?
Fizica a edificat în cursul istoriei ei vreo cinci principii fundamentale, pe baza cărora avem o imagine relativ rezonabilă a lumii în care trăim, dar și a lumilor posibile pe care ni le imaginăm. Aceste principii sunt ierarhizate, prin abstractizare tot mai înaltă. Cel mai înalt principiu al Fizicii, numit și „regina Fizicii” (are și o subdisciplină, numită „giuvaerul coroanei”) este marele Principiu Statistic. Acest principiu suprem ne învață că lumea noastră este formată, în ultima ei esență, din obiecte matematice, ce guvernează entități imateriale, supuse jocului orb al șansei și întâmplării, după reguli perfecte, create, foarte probabil, de o rațiune superioară care nu poate fi decât Dumnezeu. Acesta este argumentul meu știintific, alături de cel ontologic și cel epistemologic, prin care dovedesc existența lui Dumnezeu. Pe mine Fizica m-a învățat un adevăr definitiv: că există Dumnezeu, și că el este științific.
Niciun teolog nu ar fi putut să o spună mai bine! Vă mulțumesc, domnule Profesor!
Cine este Prof. Dr. Marian Apostol? Citește aici.