Astăzi a împlinit 70 de ani. Ieri, l-am văzut la Institutul de Arhitectură. O mare de oameni între care mulţi profesori ai Institutului, studenţi, arhitecţi, un fost prim-ministru -„marele nostru premier, Adrian Năstase”, cum îl descria el însuşi – doi ziarişti iubitori de artă, Rareş Bogdan şi Dan Andronic, nicio televiziune, niciun radio, niciun ministru, niciun politician, niciun lider de opinie. Nimic nefiresc pentru realitatea societăţii româneşti care este tot mai golită de fiinţa ei culturală, spirituală, intelectuală care a salvat-o şi care a imunizat-o în timpurile comunismului.
Pictorul Sorin DUMITRESCU, la cei 70 de ani fără o zi, vernisează expoziţia „După Neagu”, omagiul său, interpretarea sa după opera princeps a sculptorului român ale cărui lucrări le-am admirat împreună cu alţi turişti prin muzeele celebre ale Londrei.
Şi-a abandonat funcţia liturgică a atelierului său, cum însuşi mărturiseşte, pentru a se apleca asupra lui Paul Neagu, cel mai mare artist român de la Brâncuşi încoace, „pentru că a descoperit în operele lui o credinţă subtilă, ascunsă, atât de înaltă!”.
În Sorin Dumitrescu se întâlnesc în modul cel mai nobil şi cel mai prolific cu putinţă arta şi divinul, culoarea şi Dumnezeul. Aşa cum a marcat cărţile lui Nichita Stănescu, adăugându-le şi arta ca poezie, pe lângă poezia ca artă din versuri, ni-l readuce astăzi pe Paul Neagu, ca model, nu ca operă.
„Nu trebuie căutată prezenţa niciunei opere a lui Neagu. Însă modelul Paul Neagu va exista aievea pe aceste simeze timp de două săptămâni, dar ca absenţă frapantă, prin conceptualitatea şi imagistica abstract-figurativă a facerilor lui şi a desfacerilor lui”, spune Sorin Dumitrescu, invitând iubitorii artei, la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” pentru a vorbi şi desena „despre şi după Paul Neagu”.
„Vă daţi seama, înţelegeţi? Paul Neagu şi-a intitulat lucrările „Staţiuni”!!! La orice artist întâlneşti lucrări, sculpturi, opere, dar nu staţiuni… Auzi, staţiuni! Unde aţi mai întâlnit aşa ceva?”, ne întreabă pictorul că şi când ar vedea cu ochii şi ar simţi cu trupul, opririle de pe Golgota, dar convins că nu există răspuns la întrebarea lui. „La Hiroshige!”, spune cu voce joasă, din mulţime, ca pentru sine, Adrian Năstase. Oamenii nu se miră. La Năstase, viteza şi firescul cu care scoate imediat din arhiva memoriei o informaţie despre cultura lumii nu miră, nu surprinde. Sorin Dumitrescu aminteşte cum în 2001, datorită lui Adrian Năstase, „Chivotele” sunt traduse în franceză şi engleză, ducând prin lume mesajul „minţii noastre baroce şi al inimii noastre bizantine”, cum defineşte el arta bisericilor noastre.
Zâmbesc şi-mi amintesc lunga noastră conversaţie pe marginea „Sărbătorii Rozariului” a lui Durer.
Astăzi, de ziua lui, nu trebuie neapărat să îi spunem „La mulţi ani”, ci să ne reîntoarcem la arta spirituală, la „Chivotele lui Petru Rareş” investigate de Sorin Dumitrescu din curiozitate artistică şi apropiere religioasă şi să facem pasul de la indiferenţă la simțire şi empatie umană cu un mare artist.
Să facem o pauză în obișnuința noastră de-a îi glorifica pe cei „aleși” abia când nu mai sunt și să îl cultivam, să îl frecventam, să ne apropiem de Sorin Dumitrescu acum, când mai este.. .pentru că, aşa cum i-a spus Părintele Galeriu când l-a miruit prima dată „artiștii vin imediat după preoți în axiologia eclezială”.
Text apărut în revista Q Magazine nr. 193