Orchestra Filarmonicii din Berlin a susținut aseară un concert istoric pe scena Sălii Palatului. Îi mai ascultasem cu 4 ani în urmă, la ei acasă, însă variațiunile englezului Britten şi Simfonia nr. 4 în do minor op. 43 a lui Şostakovici ne-au amuțit pe toți aseară. Variațiunile ne-au purtat prin cele mai profunde trăsături de caracter ale profesorului sau Frank Bridge. Imaginați-vă integritatea, rigoarea, energia, farmecul, entuziasmul, vitalitatea, atracția, demnitatea, talentul puse pe muzică! Lucrarea a avut premiera în 1937 și a fost primul mare succes al lui Benjamin Britten, iar în Festival a fost interpretată pentru prima dată.
La polul celălalt, Simfonia lui Şostakovici transmite lupta dusă cu un regim politic care l-a condamnat şi este o permanentă revoltă. Pe alocuri, trecerea de la forța unei orchestre care interpretează la cel mai înalt nivel sonor posibil al muzicii la sunetele aproape imperceptibile, părea exact drumul rapid făcut de la galaxie la celula muzicală. La sfârşit, ultimele acorduri au încremenit la propriu miile de oameni care erau în sală. Nimeni nu a mai tuşit, nu a mai respirat, nu a mai clipit. A fost o tăcere cum nu am mai trăit în nici o sală, cu nici o orchestră.
Recunosc onest ca îi iubesc pe evrei, însă aseară, Sir Simon Rattle si artiștii lui n-au lăsat dubii: sunt cea mai bună orchestră a lumii!