Am avut parte de două prestații sublime la pian, vineri şi sâmbătă: Yefim Bronfman şi Murray Perahia.
Dacă primul a ales un concert splendid al lui Beethoven, Concertul nr.3 op. 37 pentru pian şi orchestră în do minor, Perahia a interpretat compoziții ale lui Haydn şi Brahms.
Fac câteva observații de la concertul de la Ateneu, susținut de Murray Perahia: publicul a tușit permanent, au sunat telefoane în sala şi totul a culminat cu bubuiturile cauzate de boxele amenajat în piața din fata Ateneului, unde mâncătorii de mici şi consumatorii de bere ascultau folk. Forma de protest a lui Perahia a fost aceea de a părăsi sala la sfârșitul programului anunțat, spre deosebire de recitalul său de acum doi ani, când a făcut câteva bisuri şi nu îi venea să se despartă de publicul roman.
În sală, printre spectatori, se afla însuși pianistul Bronfman venit să-l asculte pe Perahia.
Acompaniat de Orchestra Capelei din Dresda, Yefim Bronfman a strălucit pur şi simplu la Sala Palatului. Vă recomand să citiți rândurile pe care scriitorul Philip Roth i le-a dedicat în romanul „The human stein”!
Şi din ciclul sălilor românești, aseară, excepționala soprana Anja Harteros îndruma publicul să nu aplaude la intervalul dintre părţile unei lucrări, ceea ce s-a întâmplat deseori. Este un fenomen pe care vă mărturisesc ca nu l-am întâlnit în nicio sala de concert a lumii. Sigur, suntem melomani amatori mulți dintre noi, însă este bine să avem măcar exercițiul mimetismului şi să îi imitam pe cunoscători: când tac ei, să nu aplaudam nici noi! Educația muzicală este un efort continuu… dar este bine să-l facem daca tot ne aflăm într-o sală de concerte pe scena căreia evoluează, din dragoste pentru muzică şi din respect pentru noi, mari artiști ai lumii!