Un an record. Așa s-ar putea defini 2012 pentru muzeele franceze. Am aflat asta în cea mai recentă călătorie a mea la Paris, stând de vorbă cu un curator de la Muzeul Carnavalet, unde am fost să văd expoziția „Les couleurs du ciel” ce reunește picturi ale bisericilor pariziene în secolul al XVII-lea.
Bilanțul celor care au păşit într-un muzeu francez în 2012 îl depăşeşte pe cel din 2011, care fusese considerat istoric. Orsay a înregistrat cea mai mare frecvenţă de vizitatori din ultimii 25 de ani, Luvrul a primit mai mult cu un milion de turiști decât în anii precedenți, în timp ce Centrul Pompidou (unde puteți vedea şi expoziția permanentă Brâncuși) şi-a crescut frecvenţa vizitatorilor de la 5,5% într-un an la 48% în şase ani.
Datorită expozițiilor numeroase, precum „Boemii”, „Monumenta-Buren” şi „Helmut Newton” (despre care am scris într-un Jurnal precedent), galeria Grand Palais a avut 1,5 milioane de vizitatori, în afara saloanelor tematice.
Expoziția dedicată lui Monet – pentru care mi s-a spus că sunt privilegiată să pot avea o legitimație de presă internațională care mi-a permis accesul direct – a înregistrat 930.000 de vizitatori în doar câteva luni. Biletele pe internet se epuizau în primele minute în care erau puse în vânzare, iar cozile de la casele de bilete erau descurajante pentru orice om cu răbdare limitată. „Picasso şi maeștrii” a fost vizitată de 783.000 de oameni. Interlocutorul meu îmi spune că fenomenul acesta e valabil în întreaga Franţă şi că putem vorbi chiar despre o „excepție franceză”, atât timp cât colecția familiei Stein, care include tablouri semnate Picasso şi Matisse, a atras de cinci ori mai mulți vizitatori la Paris decât la San Francisco sau New York. Sigur, trebuie să facem diferența între vizite şi vizitatori, pentru că mulți dintre ei sunt aceiași, însă mi-a fost evident, mai ales în ultimii ani, că francezii au desăvârşit şi arta de-a „ambala” cultura, de-a o face consumabilă, adică ceea ce i-am recomandat cândva, în biroul său de la ICR, lui Horia Roman Patapievici, vorbind despre prea statica revistă „Idei în dialog” la care eram abonată.
Pe lângă secretele marketingului pe care a învăţat să le aplice și atunci când vine vorba de artă, Franța a dus în ultimii 50 de ani o politică de stat a culturii care a vizat de la elevii de şcoală până la donatorii celebri. Poate fi cultura un refugiu în timp de criză? Poate. Însă este şi un triumf al optimismului asupra existenţei. Este şi dorinţa privitorului de a se hrăni cu imagini care se transformă în emoții.
Diferența dintre noi şi ei este că de la „Umbre şi lumini” în 2005, la Muzeul Național de Artă, niciunul dintre muzeele noastre nu a știut să mediatizeze vreuna dintre expozițiile ulterioare, mulțumindu-se mereu cu „publicul captiv” sau cu fenomenul „Noaptea muzeelor”, care este mai mult un prilej de distracție nocturnă între prieteni decât de bulimie culturală. De nenumărate ori m-am surprins a fi singurul vizitator al vreunei expoziții din România, încât aveam senzația chiar că le deranjez pe supraveghetoare din letargia cu care le-a obișnuit publicul românesc. Am solicitat ministerului de resort o statistică a vizitatorilor muzeelor din România, însă un critic de artă prieten, căruia i-am împărtăşit inițiativa, a zâmbit şi mi-a spus condescendent: „Haideți, doamnă, glumiți! Nu există aşa ceva!”. Încă aștept… deși comparația s-ar putea să fie atât de tristă încât mai bine să nici nu vină răspunsul.