Un OM în cultură…

Rămas bun, maestre Vulpescu! V-am descoperit tălmăcirile pe când eram încă un copil şi citeam cărţi de oameni mari, fără să înțeleg mai nimic, dar la care mă reîntorc şi acum în căutarea paradisului pierdut… Acum înțeleg. Înțeleg baladele lui Villon, îl înțeleg pe Rabelais, acum înțeleg poeziile sublime pe care le-ați scris şi pe care le-am evocat mai mereu în discuțiile cu interlocutori care vă iubeau…

 

Mi-a dat Dumnezeu norocul să vă şi cunosc, la începutul uceniciei mele ca jurnalist. Fiecare ceas petrecut în preajma dvs., Maestre, a fost o lecție de cultură generală. Şi acestor întâlniri datorez dragostea mea pentru iluminism, pentru Voltaire, Balzac, Mirabeau, Baudelaire, pentru cultura franceză, în general.

Ați fost „drumul” pe care am mers înapoi în timp, într-un timp al Bucureștilor dispăruți, dar şi al unei culturi în care tot mai puţini dintre contemporanii mei îşi mai găsesc reperele.

Apoi, mi-a mai dat Dumnezeu şi privilegiul de-a va omagia dedicându-vă o coperta a revistei Q Magazine, într-un gest nu doar de prețuire, ci şi de bucurie proprie. Din păcate, a fost ultimul interviu pe care l-ați acordat şi aş fi renunțat la acest orgoliu profesional pentru a vă mai avea printre noi.

De-acum vă veți petrece „timpul” cu cei pe care i-ați tradus şi iubit de-a lungul vieții.  Un „deşert de disperare” a rămas în sufletul minunatei dvs. soții, Ileana… dar şi în al celor care v-au cunoscut. Mergeți în pace, mergeți cu bine, Maestre! Şi Dumnezeu are nevoie de spirite luminate, de oameni de cultură…

 

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o șovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un așternut posac,
Însingurați în doi, din lașitate,
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgura sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seama că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *