Nimic despre președinți suspendați sau interimari, nimic despre Aspazia Cojocaru sau disciplina electoratului UDMR faţă de recomandările lui Viktor Orban, nimic despre procurori sau despre PD-L. Totul despre un poet universal, despre un nobeliat pentru literatură.
Zilele trecute l-am vizitat pe Pablo Neruda, la Chascona, în Santiago. Un om care s-a luptat cu singurătatea toată viața, deși a fost în centrul atenției publice, care a făcut din poezie o limbă universală şi din politică o artă. Nu mai trăieşte. Însă ceea ce ne-a lăsat e mai puternic decât i-a fost viața complexă şi mai peren decât aceasta.
Spiritul lui trăieşte încă. „Chascona” – „nepieptănata” a fost botezată aşa după podoaba capilară a Matildei Urrutia, cu care a locuit aici. O casă precum personalitatea lui… labirintică, vizionară, excentrică, cu multe intrări şi ieșiri, o casă martor a unei relații secrete mai întâi, a unei relații oficiale şi conjugale mai apoi. Pe unul dintre pereți stă o pânză pictata de Diego Rivera in care Matilde este înfăţişată cu două capete. În marginea unuia dintre ele, din pletele ei roșcate se desprinde profilul lui Neruda.
Cel mai cunoscut poet cilian, Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, şi-a luat pseudonimul sub care a devenit celebru marcând secolul şi continentul căruia i-a aparținut, după poetul ceh Jan Neruda pe care îl admira.
A rămas orfan de mamă la doar câţiva ani de la naștere. Şi-a văzut numele publicat la sfârșitul unor articole la vârsta de 13 ani. În 1924 i se publică „Douăzeci de poeme de dragoste şi un cântec de disperare”, şi astăzi una dintre cele mai cunoscute şi traduse cărţi ale sale.
După absolvirea Universităţii din Santiago, guvernul cilian îl însărcinează cu misiuni diplomatice în Burma, Ceylon, Singapore, Buenos Aires, Barcelona şi Madrid, dovedindu-şi dimensiunea sa de intelectual şi om politic cosmopolit. În aceste ultimele locuri, Neruda avea să sufere o influenţă puternică scriind poeme suprarealiste, devenind republican şi intrând în cercurile literare spaniole, destul de ermetice. Asasinarea prietenului său Federico Garcia Lorca şi războiul civil din Spania îl vor afecta iremediabil şi vor fi sursă de inspirație pentru poemele publicate în ciclul „Spania din inimă”.
Dar ciclul pentru care Neruda a devenit o voce a continentului sud-american rămâne „Cântul general despre Chile”, 250 de poeme în care autorul descrie natura, oamenii şi destinul istoric al acestor ținuturi pline de legende şi de mituri.
A fost la rându-i „recompensat” cu personajul principal în lucrări ale altor scriitori sud-americani. Amintiți-vă nuvela lui Antonio Skarmeta „Poştaşul lui Neruda”, care avea să inspire, mai târziu, emoționantul film „Il Postino” sau nuvela „Îmi vând visele” a lui Marquez, care spunea despre Neruda că este cel mai mare poet al secolului 20, în orice limbă.
Chiar în ziua în care îi vizităm casa din Santiago, forţele de ordine din Africa de Sud, ucideau 34 de mineri. Asta mi-a amintit de opoziția pe care Pablo Neruda a făcut-o politicii represive dusă de președintele cilian, Gonzalez Videla, împotriva minerilor, în anul 1947. L-a costat un proces politic în urma căruia este condamnat la doi ani de viaţă underground în Chile şi fuga din această ţară în care s-a întors abia în 1952.
Neruda a fost un intelectual cu opinii politice puternice, ajungând membru al Partidului Comunist din Chile, după ce înainte fusese ales senator în parlamentul aceleiași ţări. Nu doar opera sa a trecut granițele, ci şi lupta politică.
Discursurile sale şi militantismul au avut mai mereu în obiectiv demnitatea umană. A folosit orice tribună culturală pentru a face politică în favoarea Chile, a condamnat blocada pe care Statele Unite au impus-o ţării sale şi l-a susținut pe Salvador Allende în favoarea căruia s-a retras la alegerile prezidențiale. Viața a făcut ca Neruda să moară la doar câteva zile după ce Allende a fost asasinat de fasciștii chilieni. Augusto Pinocet, instalat déjà în urma loviturii de stat, i-a refuzat funeraliile naționale, însă chilienii au făcut din acest moment primul mare protest împotriva dictatorului. Viața face ca astăzi Pinocet să fie în coşul de gunoi al istoriei, iar Neruda în rândul celor care ne luminează viața şi cultura universală.
Peretele pe care altădată era biblioteca poetului nu mai păstrează acum decât rafturile goale şi câteva obiecte decorative. Neruda a donat Universităţii din Chile 30.000 de cărţi. Mai există însă paturile în care se odihnea, masa, paharele şi farfuriile în care obișnuia să mănânce, unul dintre pixurile cu care scria, biroul, manuscrisele, pantofii imenși pe care îi colecționa, fotografiile din care zâmbește alături de Picasso (cei doi Pablo), cea din 1971 în care i se decernează premiul Nobel pentru literatură şi peste toate, în fiecare încăpere, un amestec eteroclit de obiecte fără legătură între ele, bizare, care alcătuiesc un univers ce mi-a părut inextricabil, fantasmagoric, insolit.
Pablo Neruda a fost un excentric şi paradoxul care îi marchează viața este singurătatea interioară, melancolia păstrată din copilărie când i s-au întipărit în suflet zilele lungi ploioase de la Temuco, singurătate incurabilă în ciuda onorurilor publice de care s-a bucurat în timpul vieții sale (fiind omagiat pe stadioane), a celor trei soții oficiale şi a altor femei care i-au influențat destinul. (Am cumpărat chiar la plecare unul dintre volumele sale de poezie, plătind cu bancnota de 5.000 de pesos de pe care mă privea chipul primei sale soții, Gabriela Mistral, prima femeie latino-americană câştigătoare a premiului Nobel pentru literatură.)
O personalitate complexă, ca şi cea creativă a lui Dali sau cea afectivă a lui Picasso. Un poet care ne-a lăsat în versurile sale şi vânt încrucișat în zări, şi flori de mucegai baudelairiene, şi noroi purtat pe tâmplă, ăi vocație umană.
A suferit şi s-a luptat, a iubit şi a cântat, şi-a trăit originile cu succese şi cu înfrângeri, a gustat din pâine şi din sânge. Ce-şi poate dori mai mult un poet? se întreba Neruda. „Toate alegerile, lacrimile şi sărutările, singurătatea și înfrățirea unui om, supraviețuiesc în poezia mea și sunt o parte esențială din ea, pentru că am trăit pentru poezia mea, iar poezia mea a hrănit toate zbaterile mele.”
Îl citeam şi îl evocam des înainte de a-l vizita acasă. Acum îl știu din habitatul său şi mi-e cu mult mai drag. Suprarealismul magic din lirica lui şi-a construit casetele în inima mea.
Poemul XX
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Pot scrie, de exemplu: „noaptea-i înstelată
şi stelele tremură albastre în depărtare”.
Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.
Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.
M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?
Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.
Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare…
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.
O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi…
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.
A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,
şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.
Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri.