Am urmărit-o joi seara (4 octombrie), anunțând în direct decizia de-a emigra în Statele Unite ale Americii, împreună cu familia, după ce a câștigat loteria vizelor. Am văzut în lacrimile ei tristețea unui om implicat social timp de 20 de ani şi înfrânt de realitatea unei ţări pe care o părăseşte, iubind-o. Plecarea Corinei Drăgotescu ar trebui să fie un semnal de alarmă ( nu ştiu pentru cine), încă unul în plus. Un om cu statut social, care nu duce neapărat grija zilei de mâine din punct de vedere financiar, alege să părăsească o ţară aflată în disoluție, în care nu mai există valori, principii, nu mai există minima moralia, cultura dialogului, respectul pentru celalalt, o ţară care în aceşti 20 de ani a desăvârşit vocația distrugerii.
Sigur, în cazul ei, după ce a învins cancerul, adică moartea, a o lua de la capăt într-o ţară în care efortul personal este răsplătit, recunoscut, apreciat pare o provocare minoră, un obstacol mai ușor de depăşit. Însă este trist că oamenii care au condus această ţară i-au adus pe ceilalți, pe cei conduși, la decizia disperată de a-şi părăsi locurile natale, originile, identitatea națională.
Aud tot mai des exprimată intenția oamenilor de-a pleca din România. Indiferent de capacitatea lor financiară, sunt dispuși să-şi riște tot avutul sau „neavutul” pentru o viață ozonizată. Aerul de aici miroase a sânge, a puroi, a leș uitat în soare. Viața este haotică, oamenii nu mai cunosc sentimentul solidarității, sunt nepăsători în faţa durerii altora şi a linșajului public.
E tot mai bolnavă ţara, domnule Președinte! Veți ajunge conducător peste morți… sufletește! Vă recomand să-l abandonați pe Cărtărescu şi să-l citiți pe Saramago, cel care vă scrie într-unul din Eseurile sale că „… aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa”.