…citeam Blaga. M-am trezit devreme pentru ca o prietena din Franta, care a dormit la mine, avea avion. Dupa ce-a plecat, am insotit cafeaua bio luata de la Plafarul din Dorobanti (un loc de frecventat musai pentru cocktailurile senzationale) cu o carte pe care mi-au cazut ochii, Opera poetica a lui Blaga.
Ieri, vorbind cu Augustin Buzura despre „dezradacinarea” pe care o simte, in zilele noastre, omul adevarat de cultura, mi-am amintit de poet (Nobelul nostru ratat) definind melancolia ca disperarea fiintei care nu-si mai simte inradacinarea organica in lume. Cat timp insotesc cafeaua si cu droguri ale spiritului, sunt salvata !
Va scriu aici cateva versuri alese aleatoriu din volum, Autoportretul acestui roman major care a trecut de la poezie la dramaturgie, de la memorialistica la fictiune romanesca, sfarsind in filozofie.
Lucian Blaga e mut ca o lebada.
In patria sa
zapada fapturii tine loc de cuvant.
Sufletul lui e in cautare,
in muta, seculara cautare,
de totdeauna,
si pana la cele din urma hotare.
El cauta apa din care bea curcubeul.
El cauta apa
din care curcubeul
isi bea frumusetea si nefiinta.