În seara unei zile care nu prevestea nimic rău, am lansat apelul, speram salvator, către SMURD. A fost prima dată în viaţă când am ieșit din casă pe targă. Așa am ajuns pe masa de operație a Spitalului de Urgenţă „Floreasca”, unde mi-am petrecut apoi zile întregi în convalescență. Rândurile care urmează sunt inspirate din propria-mi experiență de pacient. Ele se vor şi un Mulțumesc recunoscător, dar şi un omagiu către oamenii de la Urgenţă, care îşi abandonează existenţa proprie pentru a o reda pe a altora. Este cel mai impresionant altruism.
Pe profesorul Mircea Beuran îl știam de mult. Reputația îl precede şi mi-a fost alături în campania pe care am realizat-o pentru Asociația „Prietenii Operei”.
Îl salvasem în memorie ca „medicul prezidențial (al lui Ion Iliescu) mai degrabă decât ca ministru al Sănătăţii. Pe medicul Bogdan Opriţa, coordonatorul SMURD-ului de la „Floreasca”, l-am cunoscut imediat ce am fost mutată de pe targă pe patul de spital de la Unitatea Primiri Urgenţe.
Îi datorez faptul că m-a diagnosticat din priviri şi din descrierea câtorva simptome. Însă cel mai important a fost faptul că m-a încredințat în mâinile unui chirurg de excepție, chemându-l de acasă pe medicul Bogdan Marţian, cel care m-a salvat ca pacient, dar şi ca ființă „creatoare”, punându-şi toată măiestria în estetica unei operații aproape invizibile. Iulia Dogaru m-a copleșit cu răbdarea sisifică şi cu bunătatea pe care, de obicei, medicii, rutinați şi oarecum imunizați la durerile bolnavilor cu care se întâlnesc zilnic, nu le mai regăsesc în ei înşişi. Dana Busurtia, asistenta-şefă, este cea care coordonează alți îngeri păzitori care îţi liniștesc somnul cu un Ketorol pus la timp în perfuzie sau care îţi zâmbesc atunci când te simt demoralizat de claustrarea la care te condamnă convalescenţa. Oamenii aceștia sunt un eșantion reprezentativ pentru Spitalul de Urgenţă „Floreasca”. Motivul principal însă pentru care am ales astăzi să scriu despre ei este dorința de a spune public (şi celor care nu știu) în ce condiții, şi à la Kafka, şi suprarealiste à la Dali, muncesc medicii şi asistentele de la întâiul spital al ţării. Pentru operația mea s-au împrumutat de aţă de sutură, de două capse cu care mi-au închis doar una dintre cele trei incizii, că n-au găsit capse pentru toate, de pungi de drenă, iar când m-am externat eu, nu mai aveau nici mănuşi chirurgicale. Uneori, achizițiile făcute de managementul spitalului se înjumătăţesc în secția coordonată de un profesor care-l complexează profesional pe manager. Victima este doar pacientul care, pe lângă diagnosticul de „Urgenţă” pe care-l primește prin direcționarea către această unitate medicală, este şi un număr la ruleta rusească inaugurată prin numirea politică a managerilor de spital.
În noaptea de Paşte le-am dus asistentelor de la post-operator lumină şi un cozonac. Bolnavii dormeau perfuzaţi, cu excepţia unei bătrâne care se văita încontinuu de o săptămână întreagă, inconștientă şi delirând. Asistentele medicale le administrau medicaţia la ore fixe. În spital nu era nicio sărbătoare, ci doar întuneric.
Pacienţii pleacă întotdeauna (înapoi la viață sau spre o alta), oamenii din spital rămân mereu acolo, încremeniți în misiunea lor de a-i ajuta pe ceilalţi să se vindece.
Situaţia dramatică a lipsei de materiale este şi consecinţa lipsei de bani de la bugetul Casei de Asigurări de Sănătate, dar într-o şi mai mare măsură a căpuşării unităţilor spitalicești de unele firme susţinute din umbră de lideri politici.
Fiecare manager de spital este „omul cuiva” şi răspunde la comenzile acestuia. Se cheltuiesc milioane de euro pe aparate supraevaluate, din care mare parte se întorc către cel care „patronează” managerul. Mulţi medici ştiu exact realitatea, însă fie sunt atât de buni încât fac minuni cu puţinul care li se dă, fie nu vorbesc de teama pierderii locului de muncă. Cei mai optimişti așteaptă schimbarea de regim, în speranţa unui alt manager mai preocupat de soarta bolnavilor.
Paradoxul este că la „Floreasca” ajung de urgenţă inclusiv politicienii sau rudele acestora, pentru că în faţa iminenţei morţii nu mai ai timpul necesar transferului în străinătate. Cumva, chiar şi ei devin victimele spolierii acestei unităţi medicale.
Cazurile de aici sunt nu de urgenţă, ci sunt cazuri de excepţie. Toate cadrele sunt eroi care vor avea nu viaţă, ci amintire veşnică în sufletul celor salvați. Uneori însă se prăbușesc sufletește, fizic, sunt dezamăgiţi şi, chiar dacă pot învinge moartea de atâtea ori, nu pot învinge mafia din sistemul sanitar. Am vorbit cu ei despre viața lor la Urgenţă, despre renunţări şi iluzii profesionale, dar şi despre existenţa lui Dumnezeu în actul medical. Citiți!
Dr. Bogdan Marţian
Am avut de multe ori sentimentul că sunt în țara greşită
„Aş alege din nou medicina, din nou chirurgia şi numai chirurgia, dar aş alege s-o fac altfel, așa cum nu am știut s-o fac la tinerețe.”
Primul contact cu cadavrele nu i-a plăcut… Apoi a înţeles că şi asta trebuie făcută dacă vrea să înţeleagă anatomia. Nu existau atlase 3D. Or nu se poate face chirurgie, indiferent de care ar fi ea, fără anatomie bine stăpânită. Un director de spital, prieten, căruia îi povesteam cum am „nimerit” pe mâinile doctorului Marțian, îmi spunea că este cel mai bun anatomist pe care-l știe din rândul medicilor.
„Am o fată, pe care am sfătuit-o să nu facă Medicina. Chiar şi cele mai «comode» specialităţi cer sacrificiu, volum mare de instruire şi timp până ajungi să stăpâneşti meseria. Chirurgia, mai ales cea generală, așa cum se practică cel puțin la Urgență, unde practicăm mai multe subspecialităţi chirurgicale simultan, mai cere şi un volum enorm de muncă. Însă asta nu prea se potrivește cu ceea ce eu, cel puțin, înțeleg că este femeia. Bref, fiica mea, este studentă la Medicină, maică-sa nu-mi împărtăşeşte opinia. Am reușit măcar s-o fac să abandoneze ideea de a face chirurgie «mare».
Când ești în situația de a salva viața cuiva, uiți cu desăvârşire de tine: de suflet, de resentimente, de oboseală, de problemele extraprofesionale.
Am avut de multe ori convingerea, nu doar sentimentul, că sunt în ţara greșită şi că aiurea puteam face mai mult. Uneori am paranoica impresie că există o nevăzută conspirație ce ne împiedică să ne facem treaba normal, dar, în 1991, când mi s-a propus să rămân în Los Angeles la UCLA, am refuzat să las în ţară o fiică de 3 ani.”
Unde sfârșește știința şi începe Dumnezeu… în medicină? „Dumnezeu nu începe şi nu sfârșește nici în medicină; știința medicală are limite, medicii mai greșesc, pentru că sunt oameni, iar bolnavii trebuie să aibă şi un dram de noroc în situațiile critice.”
Ţine minte mulți pacienți, deși sunt prea puţini în raport cu câţi a operat. „Îmi amintesc cazurile excepționale, eșecurile dureroase ori pe cele în care m-am temut că aş avea ceva a-mi reproșa. Din păcate, foarte rar am trăit minuni, când un bolnav fără speranță reușește să-şi revină. În tinerețe știam mai puțin şi speram mai mult; acum cred şi constat din ce în ce mai puține minuni. Cred, de altfel, că «minunile» sunt în bună măsură greșeli de apreciere a severității bolii; uneori pure șarlatanii…”
„Neputința este la fel de amară şi de tulburătoare, fie că e vorba de persoane apropiate, fie că nu. Însă trebuie să trăim cu ea, altfel nu am mai putea profesa.”
Crede în scopul fiecărei existenţe. „Şi dacă avem norocul să acționăm convergent, putem lăsa ceva în urmă…”
La ce a renunțat de-a lungul vieții ? „La multe. La multe de dragul chirurgiei, la altele de dragul… iluziilor chirurgicale, la altele din pură, sfântă prostie.”
„Medicii nu sunt lideri ai societăţii nicăieri şi n-au fost vreodată. Sunt însă peste tot invidiați, iar în lumea normală, respectați. Respectul ăsta are dimensiune socială şi pecuniară. Aş pleca şi acum aiurea să lucrez, dar sunt prea bătrân ca să-mi ofere cineva poziția profesională la care cred că-mi dă dreptul experiența.”
Nu-şi mai dorește decât o medicină normală. „Îmi doresc să pot face ceea ce știu să fac fără efortul, uneori extrem de intens, de a-mi procura tot echipamentul medical necesar pentru anumite procedee chirurgicale.”
Dr. Bogdan Opriţa
„Sectanții” care luptă pentru viața oamenilor!
Toată activitatea sa de după facultate este legată de Spitalul Clinic de Urgenţă București („Floreasca”), începând cu 1996 ca rezident, apoi ca specialist, primar. Din 2002 este medic-şef al Unităţii de Primiri Urgenţe, iar din 2004 medic-şef UPU-SMURD București, prin operarea elicopterului. „Dacă vreți încă un argument pentru rămasul aici este şi că, dacă joci toată viața la Steaua, nu treci la Rapid şi invers. Nu am cum să nu iubesc spitalul ăsta.”
Ar alege din nou Medicina, ori de câte ori ar trebui să aleagă. A răsuflat ușurat când fiica cea mare a vrut să facă Arhitectura, dar n-a ținut-o decât doi ani. Apoi a vrut şi ea la Medicină. Tatăl ei spera măcar… în medicina dentară, ca mama. Să îi salveze pe alții a fost întotdeauna mai important decât să se „salveze” pe sine, indiferent despre ce „moarte” personală ar fi fost vorba. Medicii de la Urgenţă „mor” sufletește, n-au timp de prietenii sau de socializare, îşi pun granițele universului în jurul profesiei şi se sacrifică, de cele mai multe ori, social, spiritual, cultural.
Crede că devotamentul profesional îţi aduce satisfacții care pot surmonta împrejurările în care exerciți medicina.
„Educația mea nu a fost una religioasă sau, ca să citez dintr-un personaj al lui Dan Brown, «credința este un dar cu care încă nu am fost dăruit», astfel încât nu m-am gândit vreodată unde sfârşeşte știința şi începe dumnezeirea”. Ce pacienți ţine minte? „Pe cei a căror salvare nu a însemnat într-adevăr intervenție dacă nu în secunde, în minute şi nu neapărat din punct de vedere medical. În primul rând, intervențiile SMURD din prespital. Știți ce greu trece timpul în elicopter sau în ambulanţă când pleci la intervenție!?! Îți dorești să ajungi imediat, ca să poți face ceva pentru pacienţi sau victime”.
Cum este neputința? „În medicină şi în urgenţă în special, dacă nu înțelegi că ești doar un om, având cunoștințe mai puține sau mai multe, nu îţi vei înțelege limitele şi atunci neputința va fi regula şi nu excepția.” La renunțări trece „viața personală”, poate tocmai deoarece „crede în ceea ce face”.
N-ar pleca din ţară decât în cazul unei provocări. „Am colegi care au plecat. Unii au rămas, alții s-au întors (mai puţini). În medicină, după mine, pleci în două momente: după facultate, şi atunci te vei forma în sistemul din ţara în care te duci, sau mai târziu, când nevoile materiale pot fi o problemă, dar în această ultimă situație intri într-un sistem deja cristalizat şi unde nu te-ai format de la început, ceea ce devine o problemă. Poate că pare straniu ce vă spun, însă pentru că sistemul de urgenţă din România, cel puțin aici unde lucrez eu (UPU-SMURD), este mult peste alte sisteme, chiar din ţările «civilizate», excepție făcând remunerația. Mă văd plecând în străinătate doar dacă aş porni să construiesc sistemul undeva, de la capăt.”
Profesional vorbind, îşi mai dorește să vadă noua clădire a UPU-SMURD de la Spitalul „Floreasca” terminată şi sistemul de urgenţă lăsat în pace de aşa-zișii „specialiști” care se pricep foarte bine la ce fac alții. „Am intrat pe un făgaș în care lucrurile merg bine în urgenţă. Dar probabil că asta deranjează. Că mai sunt unii care fac treabă chiar şi în condițiile actuale.”
Viaţa la „Urgenţă” are o caracteristică: nu se termină când pleci acasă. Pagerul trebuie să fie deschis, telefoanele la fel. Dormi cu stația radio deschisă la capul patului. Devii o persoană mai greu de digerat de familie şi prieteni. Dacă îi ai. Tot timpul apare undeva un caz care are nevoie de ajutor şi pentru care trebuie să faci totul. Zi sau noapte în UPU – la spital –, în unitatea de pompieri – garda pe Unitatea de terapie intensivă mobilă SMURD –, la baza aeromedicală – garda pe elicopterul SMURD –, în Dispeceratul ISU-SMURD, garda la domiciliu pentru avionul SMURD – şi garda la domiciliu pentru intervenție în caz de accidente colective şi calamităţi, cam asta e viața medicului şi a asistentului din „Urgenţă”. „Ca medic-şef trebuie să mă implic permanent, să verific, să dispun etc. Pentru ca lucrurile să meargă. Trebuie însă să spun cinstit că fără nucleul «dur» de medici şi asistenți cu care am început în 2004, lucrurile nu ar fi ajuns aici. Suntem o echipă. Am fost acuzați că suntem «sectanți», ca organizare. Accept şi asta, o sectă care luptă pentru viața oamenilor”.
Dr. Iulia Dogaru
Neputința de a-i salva pe ai mei m-a ambiționat să îi salvez pe alții!
„Am ajuns în «Urgenţă» în anul 2004, în anul IV de facultate – în stagiul de chirurgie – şi m-am îndrăgostit. Am devenit copilul lor de trupă, gardă de gardă am stat cu ei, întâi uitându-mă de pe margine, apoi participând şi eu la actul operator, iar când a fost să îmi aleg specialitatea după rezidențiat, am știut că doar chirurgie generală pot face…
Câteodată mă gândesc că există, încă înainte de naștere, o misiune pe care o primim fiecare şi poate că mie mi-a fost hărăzită asta, să devin doctor. Medicina trece, mai întâi, prin omul mort, ca să înveţi să îl salvezi pe cel viu. Cadavrele… La început m-a impresionat răceala laboratoarelor de anatomie şi mirosul înţepător de formol. Aveam o ușoară strângere de inimă când se dădea la o parte cearșaful ce acoperea cadavrul. Apoi, încet-încet, a dispărut orice sentiment de teamă, de nesiguranță; el a fost înlocuit de setea de cunoaștere, de curiozitatea oricărui medicinist aflat la început de drum. Cadavrul a început să fie perceput ca orice element de studiat.
N-am copii încă, dar i-aş sfătui să îşi urmeze visul: dacă vrea să fie doctor, e alegerea lui. Oricum va avea un exemplu lângă el şi va ști să cântărească alegerea în cunoștință de cauză.
De multe ori sau, mai corect, de cele mai multe ori uităm de viața noastră personală şi sacrificăm timpul liber, persoanele apropiate, ne sacrificăm sufletul; ştiu însă că nu aş putea să trăiesc cu gândul că aş fi putut să fac ceva pentru un pacient şi nu am făcut-o.
Dacă aş pleca? Oricare dintre noi are momente când se gândește că ar vrea să trăiască într-o altă ţară: de fapt, că ar vrea să profeseze într-un alt sistem medical, mai corect, fără lipsuri. Eu mă gândesc des la asta! Dumnezeu participă la operații? Cred că nu există doctor care, în momente critice, să nu fi ridicat privirea în sus, către El, şi să nu fi cerut ajutorul divin… Aş spune că este o colaborare fructuoasă în favoarea pacienților.
De-a lungul carierei îţi rămân în minte cazurile speciale, pacienții în vindecarea cărora ai pus trup şi suflet şi am văzut momente când unii pacienți au renăscut ca pasărea Pheonix din propria cenușă. Pe mine neputința în a-mi salva persoanele dragi m-a ambiționat să îi salvez pe alții. În ce cred? În Dumnezeu”.
Asistenta-șefă Dana Busurtia
N-aş pleca, oamenii şi suferința sunt aceleași peste tot!
Aş alege medicina din nou, dar nu ştiu dacă aş mai fi asistentă. Îmi place mult să citesc şi îmi plac poveștile de viață; probabil că aş face Psihologia. Ca asistentă, nu îmi place şi nu mi-a plăcut întotdeauna (am lucrat până acum trei luni la patul bolnavului) cum am fost tratată. Unii pacienți cred că te pot umili şi unii doctori cred că este o minune că poți citi corect instrucțiunile de pe foaia de observație. Sunt o asistentă bună, care i-a întrebat întotdeauna pe toți, a încercat să știe mai mult şi să fie apropiată de bolnavi. Este greu când ai foarte mulți pacienți şi puțin timp. Nu ai când să afli ce este dincolo de pijama şi de suferința imediată. Recunosc cu mâna pe inimă că nu toate asistentele sunt atât de bine pregătite cum ar trebui, iar banii puţini şi munca multă au tendința să le «brutalizeze» sau, mai bine zis, să le facă să devină mai indiferente. Îţi trebuie cel puțin cinci ani de experiență pentru a deveni o asistentă bună.
Împotriva tuturor greutăţilor, nu mă duc la spital ca la ghilotină. Sigur, nu-mi face plăcere că nu am cu ce să muncesc, dar încerc să-mi fac treaba bine cu ceea ce am şi să fiu de folos cuiva în ziua respectivă. E o meserie care cere mult devotament, însă contează foarte mult şi împrejurările. Este frumos să fii de ajutor, dar când nu ai cu ce, când știi că ai fi făcut de cinci ori mai bine o manevră dacă ai fi avut materialele necesare care ar fi redus la minimum disconfortul pacientului, atunci îţi dorești să fii în altă ţară, într-un sistem medical de ținută. Nu știu unde sfârşeşte ştiinţa şi începe credința. Nu știu nici măcar dacă există o graniţă, dacă ea dispare câteodată sau se subțiază. Știu doar că, atunci când eu sunt pacientul sau cineva din familia mea, îmi doresc ca Dumnezeu să fie în mâinile celor din jurul meu. Şi încerc să tratez fiecare pacient ca făcând parte din familia mea. Recunosc că nu reușesc întotdeauna, dar încerc.
Mi-au rămas întipăriţi în minte pacienții care, datorită mie, sunt acum în viaţă. Pacienții tineri care au fost loviți de boli grave şi care au stat mai mult timp în spital, cu care am rămas prietenă (este cazul unei prietenii care durează de 20 de ani), care mă sună în fiecare an de Sărbători şi pe care îmi face plăcere să îi aud.
Am avut parte, în carieră, de trei momente când bolnavi la care renunțase toată lumea şi care păreau pierduți definitiv şi-au revenit, dar încă aştept marele moment, minunea care să contrazică orice raționalitate sau diagnostic.
Neputința este îngrozitoare. Să ştii că ești bun, foarte bun, şi să nu poți face nimic pentru ai tăi când pe alții i-ai salvat… Nu vreau să mă gândesc! Așa ceva, din păcate, lasă urme.
Lupta de fiecare zi pentru a-mi face meseria într-un sistem care mă privează de cele mai elementare consumabile medicale m-a dus la tendința de a nu mai crede în nimic. Vreau să cred în copiii mei, vreau să sper că fac ceva folositor cuiva în fiecare zi, fie doar printr-o informație sau un cuvânt de încurajare, vreau să cred că suntem acolo cu un scop, nu doar să ne luăm infimul salariu pentru a supraviețui, că într-adevăr cineva are nevoie de noi. În dreptul renunţărilor trec multe sărbători cu familia şi weekend-uri pentru că eram la spital, nopți prelungite cu prietenii, pentru că trebuia să fiu odihnită pentru a doua zi, siguranța că nu mi se poate întâmpla nimic rău nici mie, nici celor dragi, indiferenţa pe care o au mulți faţă de o mică durere sau disconfort.
Cadrele medicale nu vor fi lideri buni niciodată pentru că nu au timp. Să fii medic şi asistentă bună înseamnă să stai în spital sau lângă oameni în suferinţă, care au nevoie de tine. Mi-ar plăcea un sistem de sănătate evoluat, dar aici, lângă copiii mei. Nu mi-ar plăcea să plec undeva doar pentru că au materiale mai bune cu care să mă joc. Oamenii şi suferința sunt aceleași peste tot – poate doar mai civilizați. Ce-mi mai doresc? Materiale, saltele mai bune la câteva paturi, ca pacienții mei să nu stea ca în barcă, infirmiere în plus, răbdare, multă răbdare, considerație şi respect pentru cei care merită, posibilitatea să ai de unde să-ţi alegi personalul, nu să te mulțumești cu cel pe care îl ai, posibilitatea să ai mereu de la cine învăţa şi şansa să ţi se mulțumească măcar o dată pe săptămână… ca să simți că nu faci umbră pământului degeaba, în afara faptului că îţi crești copiii.”
Profesorul Mircea Beuran
Sufletul medicului… numai el știe ce pătimește!
L-am întrebat pe profesorul Beuran cum este să fii medicul unui şef de stat. N-a părut „apăsat” de statutul pacientului şi nici nu a dobândit mai multă vanitate profesională după acea perioadă.
„Experiența ca medic prezidențial este interesantă și iscoditoare. În primul rând trebuie să cunoști în amănunt starea de sănătate a președintelui și a modului în care își desfășoară activitatea. Este o medicină profilactică, intuitivă, pregătitoare pentru menținerea în formă fizică și intelectuală a liderului.”
Spune că ar alege din nou medicina, „pentru că este meseria cu cele mai frumoase împliniri.” Şi una dintre cele două fiice a făcut-o, devenind stomatolog.
Nu l-au speriat cadavrele nici la început şi cu atât mai puțin acum. „Cred că, pentru a înțelege forma ființei vii, studiul anatomiei pe cadavru deservește înțelegerea medicului asupra omului, iar pentru un chirurg este harta pe care navighează. Am două fete, iar una a ales medicina stomatologică.” Nu a greșit țara, pentru că frumusețea acestei meserii înnobilează omul și crede că este obligația fiecăruia de a întoarce neamului său truda celor care l-au ajutat să se formeze. Unde sfârşeşte știința? „În cărți, iar Dumnezeu este peste tot, imposibilul este dat tot de Dumnezeu. Îi revin în minte toți pacienții, „de cele mai multe ori nu ca nume, ci ca boli, iar unii sunt adevărate trofee.”
A văzut minuni în spital, însă cea mai mare „ar fi să o văd petrecându-se în structura sistemului sanitar.”
Știe cum e neputința. „Toate au o limită. Este foarte important să știi că mergi cu munca ta pe această graniță. Cred în Dumnezeu și în muncă.” A renunțat… la viața personală. Nu s-ar vedea într-o altă ţară, doar pentru că sistemul sanitar este mai performant şi mai dotat. „Nu am visuri prefabricate și știu că omul sfințește locul oriunde.” Ce-şi mai dorește astăzi? „Să dezvolt un institut pentru urgențe și traumatologie.” A condus sistemul sanitar şi ca ministru, şi ca director de spital. Îl diagnostichează perfect, dar dezamăgit. „Este în cădere liberă. Nu s-au respectat la schimbarea guvernamentală planurile de reformă. S-au altoit lucrurile după priorități fără valoare. Nu este o coerență și articulare a reformei în triunghiul boală – bolnav – medic. Ne-au scăpat elementele fundamentale de organizare. Dezvoltarea rețelei primare pentru medicii de familie, dezvoltarea centrelor de diagnostic, acreditarea spitalelor după criterii reale, pachetul minim de asigurări de sănătate, prețul medicamentului, cardul de sănătate, confecționarea de manageri și menținerea permanentă în sistem a datoriilor. Reproșul este pentru fiecare guvernare.”