Are doar 30 de ani, parul lung, modesta, desteapta, competenta, educata, deschisa la minte. Are un CV impresionant, recunoastere si reputatie dobandita la cele mai exclusiviste scoli din domeniu, in strainatate.
Manageriaza una dintre cele mai mari si cele mai dificile companii ale statului roman, cu mii de angajati si un mecanism anchilozat in inertia mentalitatii comuniste.
Poarta in spate o drama personala in care si-a pierdut tatal, dar si alti membri ai familiei, paradoxal, intr-un accident aviatic.
Isi apara oamenii precum o leoaica puii, recunoaste carentele societatii si cele de imagine. Sufera ca brandul pe care-l reprezinta este mai apreciat in strainatate decat in propria lui tara. Se lupta de mult cu prejudecata faptului c-a fost pusa in functie de ministrul de resort (pe care l-a cunoscut la o luna dupa numire!) sau de vreo alta pila care o sustine. In putinul timp liber, nu stie daca sa stea mai mult cu sotul sau cu copilul de cinci ani, care reclama imperios prezenta materna, la aceasta varsta.
Recunoaste ca n-a castigat vreodata atat de putini bani si ca ar putea, oricand, sa castige de zece ori mai mult intr-o companie privata, insa poarta cu sine nu doar legenda tatalui sau, ci si un nationalism latent, neexprimat, care ia forma constientizarii unei datorii fata de un taram si un popor care ti-a dat origini si identitate natioanla.
Este complet atipica pentru portretul robot al functionarului angajat la statul roman. Nu peroreaza, vorbeste competent si cu argumente, scurteaza discutia pe criteriul eficientei, nu e nici prea cordiala, dar pastreaza o distanta calda.
In plus, odata ce i-ai expus problema, in 30 de minute dupa ce i-ai iesit din birou, exista deja o persoana mandatata sa o urmareasca si s-o rezolve.
Azi am vazut-o pentru prima data in viata mea. Un om frumos pe dinauntru si pe dinafara. O cheama Ruxandra Brutaru. Si conduce compania Tarom. Daca i-am da timp si credit… cred c-ar conduce-o spre succes!
