Am fost aseară, la premiera piesei Viforul, la Teatrul Naţional.
Aveam toate așteptările de la un text clasic, istoric, care ar fi trebuit să mă reîntoarcă în Moldova lăsata de Ștefan cel Mare în urma sa, mai ales că îmbină cu textul original şi pasaje din Cantemir sau Neculce.
Marius Manole, care interpretează rolul domnului Ștefăniță, copilul ajuns pe tron şi care domnește sub protecția hatmanului Luca Arbore şi apoi doar sfătuit de acesta, nu m-a dezamăgit. Rămâne același actor talentat care poate lua “chipul” pe care i-l conturează nu textul, ci regizorul. Nu îi pot reproșa nimic.
Însă dezamăgirea mea este la fel de vie acum, la 24 de ore după, ca în timpul piesei, după 30 de minute de la începerea ei, când am vrut să plec. N-am făcut-o pentru că aveam locurile chiar în primul rând, la mijloc, iar piesa s-a jucat cu spectatorii pe scenă, practic.
Am rezistat cu stoicism până la final şi eu, şi Dacian Cioloș sau Sandra Pralong pe care i-am zărit în public.
O fi Alexandru Dabija “cel mai mare regizor român”-cum zice Marius Tuca, însă montarea Viforului în maniera avangardisto-modernistă -până la uimire- pe care a realizat-o pe scena Naționalului, cred că-l răsucește în mormânt pe Delavrancea.
Cu un decor minimalist ( un tron simplu, o masă şi două bănci, o grămadă de nuci vărsate pe niște saci şi un ecran pe care se derulau imagini cu personajele într-un decor montan), “umbra” lui Ștefan cel Mare era sugerată printr-o pânză, pe care erau imprimate o coroană şi-o mustață, lipită pe o uşă de evacuare de pe scenă. Montarea a culminat cu scena în care unul dintre boierii care îl distrau pe domnitor cânta în chiloți. Aveți fotografia mai jos!
O prestație bună au avut actrițele Alexandra Sălceanu şi Afrodita Androne.
Două ore de urlete, țipete, strigate, alicneli m-au făcut să mă întreb nostalgică: Unde sunt montările clasice de altădată în care tăcerile lui Costel Constantin, ale Valeriei Seciu, Olgăi Tudorache sau ale lui Gheorghe Cozorici făceau cât o mie de cuvinte?!
Am plecat tristă şi bântuită de amintirile teatrului în care am crescut, cu rememorarea “Zborului deasupra unui cuib de cuci”, a lui “Hagi Tudose” sau a “Damei cu camelii “( pentru a evoca doar câteva dintre piesele pe care le-am văzut în copilărie şi în adolescență) şi cu sentimentul că am pierdut nu doar adevăratele valori, ci şi un spirit al unei epoci în care totul avea formă, conținut, estetică, avea o rigoare profesională şi o anume reputație la care actorii şi regizorii se raportau.
Teatrul pe care l-am văzut eu ani de zile dusă de mână de mama mea şi de care m-am îndrăgostit era o lecție de istorie, de literatură, era o călătorie în lumi şi epoci, în evenimente, era o incursiune în psihologia şi emoțiile umane, mă învățau şi mă transformau într-un om mai bun, mai sensibil, mai cult. Fiecare piesă rămânea în mine şi mă însoțea, făcându-mă să revin.
Îi datorez mamei mele că mi-a cultivat această dragoste şi mp gândesc unde i-aş putea duce eu însămi astăzi pe copiii al căror părinte spiritual sunt? La ce piesă de teatru? Ce să aleg? Ce să vadă? Ce să înțeleagă? Ce să înveţe?
Mi-e dor de Mitică Popescu, de Leopoldina Bălănuţă, de Gheorghe Dinica, de Constantin Dinulescu,de Radu Beligan ( care nu ridica vocea şi totuși domina scena şi sala)… mi-e dor de marile piese, mi-e dor de teatrul de altădată!
Nu mă regăsesc deloc în acest tip de teatru nou în care haosul,limbajul licențios, răcnitul şi chiloţăreala au “cucerit” scenele romanești. În această dorință de a şoca, de a perplexa, de a forma tinerilor un gust al formei fără fond şi al vulgarului.
Nu găsesc nimic amuzant, ba dimpotrivă, mă oripilează, mă sperie, mă îngrijorează! Am ajuns, paradoxal, să prefer filmele acelea românești, făcute în comunism, pe care le reiau unele televiziuni.
Sper că cineva să ne redea, totuși, marile capodopere ale dramaturgiei universale! Mai sper…
