România a trecut de punctul de fierbere, cred că a trecut şi de cel critic şi a ajuns de la depresia națională în care căzuse înaintea Referendumului, în isteria națională care i-a urmat acestuia. Trist şi îngrijorător este că dacă înainte aveam speranța în „ceilalți”, acum ni s-a luat şi asta. Nu mai avem nimic. O națiune deposedată de optimism, redusă numeric şi volițional, îngenuncheată de interesele exterioare şi aflată sub presiunea acestora, nu ne rămâne decât să contemplăm absenți la ceea ce va vrea Providența să facă din noi, cu noi.
Spun absenți pentru că atunci când ne-am implicat, a părut inutil. Personal cred că a trecut vremea eroismelor civice şi a martirajului pentru idei şi oameni. Cine îşi mai amintește astăzi de Gheorghe Lâlă, eroul de la Brașov, care a fost împușcat în timp ce încerca să prindă autorul unui jaf? Mai trist, cine îşi mai amintește de Corneliu Coposu? România este un stat în disoluție, dezagregat şi sfâșiat în două, pro şi contra Băsescu, pro şi contra intereselor unor superputeri externe. Şi nu mai are nici forţa, nici energia, fiind una dintre cele mai bolnave ţări, (la propriu), nici educația, (fiind una dintre cele slabe națiuni ca pregătire didactică) şi nici liderii care să o impună pe harta respectului internațional. Un destin ratat, cum scria filosoful nihilist. Un primitivism carcaterial şi politic care ne-a transformat în barbari eviscerați de nuanțe. Un loc pe care tot mai mulți vor să-l abandoneze pentru a se salva. O ţară din care plec tot mai des pentru a putea supraviețui în ea, pentru că dintr-un masochism malign nu pot fără răul pe care mi-l oferă!
București – Santiago de Chile, 9 august