Stiu… a trecut mult timp de cand nu am scris nimic. Dar uneori simt nevoia pauzelor si a tacerilor. Nu m-am considerat vreodata scriitor la norma si nici macar scriitor, ci mai degraba traitor… de stari, de sentimente, de drame sau bucurii, de situatii si oameni care uneori mi-au galvanizat energia „impartasirii", alteori mi-au activat cel mai profund sentiment al egoismului, de a-i tine doar pentru mine. Cand tac nu inseamna ca nu traiesc, ba dimpotriva, poate atunci ating paroxismul sentimentului ca sunt vie!
San Francisco mi s-a parut un oras superb. Plin de romantism, de verde, de un flavor anume, pe care-l regasesti in filme. De altfel, sub pretextul onorarii invitatiei primite la cel mai important targ american de turism, Pow Wow, am descoperit orasul pe care-l vedeam in serialul „Strazile", cu Michael Douglas, si in atatea scene din care trona una dintre cele mai mari sfidari ale arhitecturii la adresa Oceanului Pacific, podul Golden Gate.
Indiferent daca il vizitati pentru o zi sau pentru o luna, faceti un tur „San Francisco in the movies", in care ceea ce veti vedea pe ecranul imens din interiorul bus-ului, scene din filme turnate aici, veti putea vedea si-n realitate, pe stanga sau pe dreapxa.
„Basic Instinct", „Memoriile unei gheise", „The Core", „Serendipity", „The Game", „The Rock" si alte zeci, toate s-au filmat aici si fac din San Francisco un oras nemuritor.
Amestecul de arhitectura victoriana al caselor cu cladiri moderne, strazile care incep din deal si se termina-n vale, fenomenul cetii pe care l-a descris senzational filosoful Sorin Lavric, fara sa-l fi trait la San Francisco, insula Alcatraz, cu celebra ei inchisoare, tramvaiele trase de cablu si atatea alte particularitati fac din orasul botezat dupa numele Sfantului Francisc din Assisi unul dintre cele mai frumoase ale Americii.
Scene din ultimul film al lui Will Smith, "The sixth sense" au fost filmate in aceasta biserica protestanta, iar corul de gosspel din fotografie apare si in film.
City Hall apare in multe filme, insa ramane emblematica scena incendiului in care cladirea ia foc, din "A view to a Kill"
Celebrul Golden Gate Bridge, cel mai cunoscut simbol al orasului
Legenda spune ca daca-ti pui mainile in acest loc, ti se-ndeplinesc dorintele. Eu am avut doar una !
Insula Alcatraz
Inchisoarea celebra despre care va voi scrie mai multe in curand
La muzeul lui Walt Disney in fata trofeelor
Am zburat spre New York gandind, asemenea lui Mark Twain, ca iarna cea mai frumoasa a mea a fost vara din San Francisco. Am regasit „Big Apple"-ul ca fiind acelasi centru al universului financiar-bancar, cu ritm ametitor, in care noapxea e zi, cu roof-urile lui unice de pe care poti vedea feeria de lumini, sicul newyorkez inconfundabil al doamnelor, competitia intre performeri, politisti amabili si intelegatori pentru turistul grabit care trece pe rosu, am regasit nebunia frumoasa a acestui oras in care nicio libertate nu este negata, indiferent ca este a exprimarii sau a trairii, a sexului sau a viselor, un oras care da fiecaruia o sansa, indiferent de unde vine si ce are in valiza… daca are una.
Hotelul Peninsula pe care l-am ales de data aceasta, renuntand la orientalul Mandarin in care am stat ultima oara, m-a dezamagit. Legenda este mai mult decat sustine realitatea. De la room-service-ul care-mi aduce un cappuccino dupa 25 de minute pana la lobby-ul micut, de la incapacitatea Consierge-ului de a ne comanda un taxi incapator pentru bagaje si pana la florile pe care le-am primit in fiecare zi de la barbatul iubit si care uneori ajungeau la camera alaturata, The Peninsula ramane un loc pe care-l recomanda doar locatia. Atat. Alegeti Mandarinul sau Four Season si nu veti regreta!
Central Park
Muzeul Metropolitan
Din toata sederea mea americana, doua momente port in memoria afectiva: expozitia „Alexander McQueen" de la Metropolitan Museum si baletul „Giselle", in care Alina Cojocaru a stralucit, la Metropolitan Opera.
N-am fost vreodata fanul tinutelor McQueen, prea fastuoase si pretentioase pentru stilul meu clasic casual. Aproape ca i-am ignorat talentul, din pricina prejudecatilor traditionaliste de la care nu pot abdica, acelea care inca ma determina sa cred in casatoria dintre femeie si barbat. Insa aceasta expozitie pe care v-o recomand la must-uri, daca vizitati New Yorkul pana-n iulie, mi l-a revelat pe artist drepx un creator atins de aripa geniului, un personaj in care lupxa dintre bine si rau, viata si moarte, tandrete si sadism, melancolie si masochism, sex salbatic si candoare, divin si diavolesc s-a dat permanent, generand nu doar creatii vestimentare unice, cat mai ales un personaj tragic, dintre acelea pe care posteritatea le salveaza de la uitare.
Colectiile lui au avut intotdeauna ceva autobiografic in ele, „au avut mult din sexualitatea lui" si au intruchipat practic exorcizarea fantomelor interioare. Au avut de-a face mereu cu timpurile copilariei sale, cu ceea ce-a crezut despre viata si ceea ce a vrut sa ia de la ea. McQueen a invatat regulile doar pentru a le rupe si si-a facut un manifest activ din aceasta atitudine… Am ales, in mod aleatoriu, cateva dintre gandurile sale, prin care explica viziunile creatoare si raportarea la viata. McQueen si-a prevazut intru catva sfarsitul timpuriu, vorbind despre el atat de devreme.
„Vreau sa creez o anumita silueta, cu anumite taieturi, astfel incat, atunci cand nu voi mai fi, oamenii sa stie ca secolul 21 a inceput cu Alexander McQueen…
Vreau sa ma gandesc la mine ca la un chirurg plastician cu un bisturiu. Cu mine, metamorfoza este asemenea chirurgiei plastice, dar mai putin drastica. Incerc sa produc acelasi efect prin creatiile mele vestimentare. Dar, in ultima instanta, ceea ce-mi doresc este sa transform mentalitatile, mai mult decat trupurile. Incerc sa transform moda ca un om de stiinta care ofera ceea ce este relevant astazi si va continua sa fie si maine…
Prin bumbsters am vrut sa alungesc corpul, nu doar sa arat fundul. Pentru mine, acea parte a corpului uman – nu atat fesele, cat partea unde se termina coloana vertebrala – este cea mai erotica parte a oricarui corp, de barbat sau femeie.
Vreau sa dau femeii putere. Vreau ca oamenii sa se teama de femeia pe care o imbrac eu…
Cand veti vedea o femeie imbracata in McQueen, veti sti ca este o anumita duritate in hainele ei, ceea ce o face sa arate puternica, la fel ca si cand ar purta o armura.
Oamenii gasesc hainele mele cateodata agresive. Eu nu le vad asa. Eu le vad romantice, care arata insa si o anumita parte intunecata a personalitatii…
Este important sa te uiti la moarte, pentru ca face parte din viata. Este ceva trist, melancolic, dar romantic in acelasi timp. Este sfarsitul unui ciclu – totul are un sfarsit. Ciclul vietii este pozitiv, pentru ca iti deschide spatiul pentru altceva…
Cred ca fiecare are o sexualitate ascunsa, indiferent ca ia forma melancoliei sau a sadomasochismului, si cred ca uneori trebuie sa folosim putin din ea sau mai mult, ca o mascarada…"
Rolul din „Giselle" este de referinta pentru Alina Cojocaru. De factura romantica, baletul se construieste in jurul povestii unei tinere taranci care, dupa moartea prematura, va deveni fantoma protectoare a iubitului ei, amenintat de razbunarea unor spirite malefice feminine. Micuta, fragila, cu chipul unui copil zglobiu si pus pe sotii, Alina Cojocaru a baletat pe cea mai pretentioasa scena din lume, Metropolitan Opera, intr-o seara de mai, spre bucuria, incantarea si delirul a peste 2.000 de spectatori, care au uitat pur si simplu ca se aflau intr-o sala de opera, in care sobrietatea si rezerva insotesc tinutele elegante, si au strigat, urland ca pe un stadion, repetate „bravo"-uri si ovatii, care au adus-o si readus-o la scena
de peste zece ori.
Mi-au dat lacrimile traind cum aceasta balerina, cu trup de inger si careia Dumnezeu i-a pus aripi de fluture la picioare, avand scris in drepxul sau, in programul de sala numele tarii mele, a ridicat in picioare si-a extaziat un public care nu s-a sfiit sa amendeze prestatia celorlalte balerine, daca a fost cazul. Triumf la Met este corolarul acelei seri.
Ambasadorul nostru la ONU, Simona Miculescu, un om pasionat pentru totdeauna de balet sau orice alta forma de arta, m-a insotit s-o vedem pe Alina Cojocaru.
M-am reintors pe batranul continent si, de la emotia baletului, mi-am oferit nebunia trairii finalei de la Roland Garros. Ca si in urma cu cativa ani, cand m-am aflat in tribunele „Philippe Chatrier", Nadal l-a infruntat pe Federer. Atunci am pariat pe Nadal si-am castigat. Acum… fara sa stau pe ganduri cand miza pariului cu barbatul iubit a fost o suma impresionanta la schimb cu „viata" in cea mai frumoasa metafora a iubirii, am pariat tot pe Nadal. Am zambit amandoi… dispusi sa ne dam pe el toti banii si eu toata viata… indiferent de cine ar fi castigat. Si am inceput… eu sa cheltui… energia iubirii, si el sa ma traiasca…
Cu excepxia mea si a Laurei Teodoru, frumoasa prezentatoare a stirilor sportive de la Realitatea, care m-a insotit, intreaga arena a tinut cu Federer. Uneori, strigatul disperat „Allez, Nadaaal!" mi se oprea in gat si nu-l mai rosteam, de teama privirilor mirate ale celor care ma-nconjurau si care aproape la fiecare game strigau cadentat „Ro-ger, Ro-ger!". Mi-am asumat riscul de vreo cateva ori si am lasat sa explodeze bucuria de la sfarsitul meciului in care Nadal a condus in primele doua seturi, l-a pierdut pe cel de-al treilea si l-a castigat pe cel de-al patrulea, decisiv. Nu neg tehnica superba a reverului, ritmul ametitor pe care Federer il poate accelera pana la a-si epuiza pur si simplu adversarul, naucit s-alerge dintr-o parte intr-alta a terenului, mingile spectaculoase la fileu, asii care te lasa mut ai elvetianului, insa, Doamne, Nadal este un olimpian nascut sa castige. Pare ca, cel putin in aceasta perioada, nu poate si nu vrea sa piarda, nici macar de dragul dihotomiei.
Laura Teodoru
