Ma-ntorc acasa

Scriu in avion. Sunt la 10.000 de m altitudine. O sa dau send la aterizare.[…]  

Am cumparat din aeroport un mp3 minuscul care are deja salvate 100 de piese de muzica clasica. Mi-am pus castile in urechi si sunt in lumea mea. Ma uit pe geam…mi se pare ca recunosc fantana arteziana de pe lacul Leman. Nu sunt sigura. Intreb stwardesele. Nu stiu nici ele, dar il intreaba pe comandant. As fi putut castiga un pariu. Daca as fi avut cu cine sa-l pun, dar cum calatoresc singura…

In urechi e  debussyanul "clar de luna" din suita bergamasca. Pe ecranul lapxopului meu, ma-mbratiseaza partenerul meu din lumea virtuala, intr-o seara de gala la Atheneul roman. O prietena care a privit fotografia din intamplare a exclamat :"Doamne, Flor, uita-te la mainile vostre cum sunt impreunate !!! Parca se iubesc !". "Macar mainile", adaug eu zambind.

Dupa cateva zile ploioase, ieri a fost soare, la Paris.

Am experimentat un regal gastronomic din legume, intr-un restaurant care se numeste L’Arpege in care proprietarul este si le chef, Alain Passard, la fel de cunoscut ca si Alain Ducasse. Promit poze in varianta printata a Jurnalului.

Apoi am traversat vis a vis, la Muzeul Rodin, gazduit de un vechi hotel, Biron, construit la inceputul secolului al XVIII lea si care a luat numele proprietarului sau.

Aici isi petrece sculpxorul ultimii ani de viata, atunci cand nu locuieste la vila sa din Meudon. Aici a fost mai intai o scoala de maici sub congregatia  "Sacre Coeur de Jesus ".

In 1905  este transformat intr-un fel de centru care gazduieste, la preturi modice, diferiti artisti . Isadora Duncan  va da aici cursuri de dans, Henri Matisse isi instaleaza un atelier, iar poetul Jean Cocteau va ocupa si el un salon. Imi amintesc acum sala pictata intr-un mozaic special de Cocteau intr-un hotel din Megeve, statiunea elvetiana in care mi-am petrecut cateva zile superbe de iarna.

In 1908, Rodin descopera acest hotel printr-un bilet pe care i-l trimite poetul Rainer Maria Rilke:"Trebuie sa vedeti, drag prieten, acest loc in care locuiesc de azi dimineata . Ferestrele dau spre o gradina magnifica, abandonata, in care culorile par ca o tapiserie…".

Rodin viziteaza hotelul si  se indragosteste de acest loc in care va inchiria patru camere la parter. 

In zilele in care nu merge la Meudon , primeste aici modele, elevi si prieteni, acompaniat de un gramofon.

In 1910, statul decide sa evacueze artistii si sa vanda domeniul. Rodin, dupa multe peripetii, obtine drepxul de a ramane aici pana la sfarsitul vietii si, in schimbul donarii tuturor operelor sale si a colectiilor detinute, promisiunea ca hotelul Biron sa devina muzeul Rodin, dupa moartea  sa. Ceea ce s-a si intamplat din 1919, la doi ani dupa moartea sculpxorului.

Insa, dincolo de istoria locului, de forta, grandoarea, puterea de expresie ( pare incredibil ca o sculpxura din bronz sa fie expresiva precum un chip insufletit, nu ?) a  sculpxurilor, ceea ce impresioneaza mai mult sufletul meu  sentimental incurabil, este povestea de dragoste dintre Rodin si Camille Claudel. Chiar cand scrierea mea a ajuns la cei doi, din casti imi rasuna ravasitorul Adagio al lui Albinoni. Ca oamenii mor stim,  insa ca  iubirea nu moare aflam de fiecare data. Nu asa zice si apostolul Pavel in intaia lui Epistola catre Corinteni, ca dintre toate vor ramane acestea trei…dar cea mai puternica dintre ele este dragostea ?

In 1883, cand Rodin o cunoaste pe Camille, ea are 18 ani, iar el 43. Este ca si casatorit, de 20 de ani,  cu Rose Beuret care i-a daruit si un baiat. Profesional este pe o culme ascendenta.

Cateva din lucrarile sale fusesera deja cumparate de Muzeul de Luxembourg, iar statul ii comandase o lucrare intitulata "Poarta infernului" care urma sa deschida un muzeu dedicat artelor. Din mainile sale ies corpuri furioase, puternice, disperate, pasionate, corpuri de o expresivitate nemaintalnita in arta pana atunci. Gradina muzeului adaposteste astazi "Poarta", "Ganditorul", dar si "Cele trei umbre", un ansamblu separat pe care sculpxorul il imaginase initial pe Poarta.

Camille Claudel desi la varsta majoratului, sculpxeaza deja de cativa ani, dar pentru ca Scoala de Arte Frumoase le era interzisa femeilor, se inscrie la Academia Colarossi.

Impreuna cu alte sculpxorite, isi deschide un atelier, unde, din cand in cand, este verificata si consiliata de  Alfred Boucher, cunostinta a familiei Claudel, la randul sau artist.

Cand Boucher pleaca pentru o perioada mai lunga in Italia, ii scrie prietenului sau Rodin, rugandu-l sa treaca uneori pe la atelierul sculpxoritelor pentru a evalua si corecta munca acestora. Asa o cunoaste Rodin pe tanara Camille, de care se va indragosti nebuneste cu o pasiune violenta  si pentru care, dupa cum citesc intr-o scrisoare de-a lui, este gata sa renunte la cariera, la sculpxura, la Salon, care reprezenta expozitia anula a artistilor  si cel mai important moment pentru a cuceri succesul.

Preludiul in E minor de Chopin. Sublim !

Camille, care nu a cedat inca acestei nebunii amoroase, il duce pe artist pe culmile disperarii. Iata ce scrie el intr-una din zilele anului 1886, anul in care Rodin nu va expune la Salon :

" Biata mea minte e bolnava, nu ma mai pot trezi dimineata. Aseara am petrecut ore-ntregi cautandu-te si negasindu-te. Imi pare ca moartea mi-ar fi dulce, in timp ce agonia mea  e atat de lunga .  De ce nu m-ai astepxat la atelier ? Ca sa-mi daruiesti aceasta durere insuportabila careia m-ai destinat ? Cateodata am momente de anemie sau in care sufar mai putin, insa astazi durerea este implacabila .Camille, iubirea mea in ciuda a tot si a toate, in ciuda acestei nebunii care este opera ta, daca vei continua asa. De ce nu ma crezi ca as abandona totul, salonul, sculpxura ? Mi-as dori sa plec undeva, nu conteaza unde,  intr-o tara in care sa uit totul. Am momente in care cred ca te-as putea uita, dar intr-o secunda iti simt prezenta mai puternica decat inainte de gandul acesta. Ai mila de mine. Nu mai pot, nu mai pot sa traiesc o zi fara sa te vad. Altfel, voi cadea prada unei nebunii atroce. S-a terminat. Nu mai pot sa lucrez , si totusi, divinitate blestemata, cu toate astea, te iubesc cu toata nebunia lumii. Camille a mea, te asigur ca nu exista nici o alta femeie careia sa-i fi dat prietenia mea si sufletul meu iti apartine in totalitate. Cum sa te conving ? Tu nu crezi suferintei mele.Eu plang si tie nu-ti pasa. Nu mai zambesc de mult, nu mai cant si totul imi pare insipid si indiferent. Eu sunt deja mort si nu pricep de ce ma dor inca lucruri care imi par neimportante

Lasa-ma sa te vad in fiecare zi, numai tu ma poti salva prin generozitatea ta !".

Din aceasta pasiune se va naste , nu "Sarutul" cum probabil multi am fi tentati sa credem daca nu cunoastem cronologia operelor, ci "Primavara eterna", ansamblu in care un barbat si o femeie arcuita se saruta, imbratisandu-se si luand o forma care-mi aminteste de statuile lui Vigeland din parcul norvergian cu acelasi nume.

A urmat o perioada de dragoste nebuna, dar mai ales de realizari artistice in care talentul lui Camille, intuit si coordonat de mentorul sau, Rodin, va lua forma unor sculpxuri influentate de extraordinara personalitate a profesorului, dar si de dorinta elevei de a-l impresiona. Comuniunea sentimentelor dintre cei doi, va genera osmoza artistica datorita careia vizitatorul poate admira astazi  "Tanara femeie"  claudeliana si "Galateea" rodin-iana.

M-a impresionat puternic "Valsul". E uimitor cum cineva poate modela bronzul, dand expresivitatea sentimentelor unui chip fara viata. Initial bronzul ar fi trebuit sa fie inlocuit de marmura, insa Camille nu a primit acordul pentru un bloc de marmura, iar un inspector insarcinat cu evaluarea operelor pentru care erau solicitate materiale a conchis ca "extremul realism al celor doi care valseaza si apropierea partilor genitale, precum si nuditatea expresa" sunt tot atatea motive pentru ca o astfel de opera sa nu poata fi expusa.

 

La  Salonul din 1893,  Camille Claudel expune lucrarea "Clotho", pe care o incadreaza deja ca facand parte din a doua etapa a creatiei sale.

Un an mai tarziu, criticul Edmond Goncourt noteaza in Jurnalul sau :"Marx mi-a vorbit astazi despre sculpxorita Claudel, de  incrucisarea de un moment dintre ea si Rodin, timp in care i-a vazut lucrand impreuna, indragostiti. O zi mai tarziu, a vazut-o fugind din aceasta relatie pentru ca mai apoi sa se reintoaca, pentru a o distruge complet. Marx l-a vazut pe Rodin ravasit, bulversat, marturisindu-i cu lacrimi in ochi ca nu mai are nici un fel de autoritate asupra ei".

La randul sau, Paul Claudel, fratele Camillei recunoaste ca "despartirea celor doi era inevitabila si momentul, invocat cu o inspaimantatoare violenta de caracter, nu va intarzia sa apara. Camille nu poate sa-i asigure unui barbat important  linistea perfecta de care ar avea nevoie si amorul propriu pe care i le-ar putea darui mai degraba o amanta mai in varsta. In plus, doua genii cu aceeasi putere,  dar cu idealuri diferite nu vor putea sa imparta pentru mult timp acelasi atelier si aceeasi clientela. Divortul a fost pentru barbat o necesitate, in timp ce pentru sora mea a insemnat catastrofa totala, profunda, definitiva. Pentru un barbat meseria de sculpxor este un spatiu al defilarii permanente in sensul corect, in timp ce pentru o femeie izolata si mai ales, cu temperamentul surorii mele, o pura imposibilitate. Ea a mizat totul pe Rodin si a pierdut totul odata cu el.".

Fara acelasi talent in a modela materii grele, ma regasesc pe mine cu aproape 8 ani in urma, cand am mizat totul pe un barbat si am pierdut totul odata cu el. Dar ce regasire de sine mi-a daruit destinul … si ce regasire de el dupa un tremur permanent al sufletului si al nervilor !

N-am vazut doua opere  mai graitoare pentru aceasta dragoste fulminanta ca  "Eternul idol" al lui Rodin  si "Abandonul" lui Claudel, ambele  inspirate din relatia lor si, se pare, dintr-un posibil avort al lui Camille, despre care exista doar supozitii. Barbatul ingenunchiat,si intr-una si in cealalta dinte sculpxuri, in fata femeii adorate, sta marturie a fapxului ca Rodin s-a aflat intodeauna "la picioarele" iubitei sale  Camille, care a triumfat peste orgoliul masculin, invincibila si suverana. Pentru unii critici de arta, "Eternul idol" este un raspuns peste timp al "Sakuntalei" claudeliene.

Devastatoarea despartire aduce cu sine nu doar incapacitatea lui Rodin de-a renunta la batrana Rose care ii era alaturi deja de peste 30 de ani, ci si la razbunarea artistica a Camillei care o infatiseaza pe rivala ei nu doar in "Clotho", opera aproape suprarealista care aminteste de parul serpos al Gorgonei caravaggiene, ci si in ansamblul "Varstei mature" in care un barbat batran  o cuprinde de dupa umeri, protector si aproape simbolizand alegerea, pe femeia batrana, schimonosita si uratita de varsta, in timp ce mana cealalta lasa sa cada tanara ingenunchiata care-i invoca venirea spre ea.

Paul Claudel sintetizeaza trist realitatea si mesajul acestei opere:

"Aceasta femeie tanara,  goala este sora mea. Sora mea, Camille.  Imploranta, umilita, in genunchi,  superba  si orgolioasa este ea si tot ceea ce simte. Totul s-a sfarsit! Asta ne va lasa sa privim pentru totdeauna. Ceea ce vi se infatiseazaa acum sub ochii vostri este, de fapx, ceea ce era in sufletul ei. Este toata dragostea nebuna, disperata, este geniul, ratiunea, frumusetea, viata, este numele lui insusi. Opera surorii mele si ceea ce-i da un interes unic, este fapxul ca aceasta sculpxura este, de fapx, povestea vietii ei."

Ani de zile, Camille si Rodin nu se vor mai vedea. Perioade lungi, in care  are viziuni demonice cu dusmani care vor sa intre peste ea in atelier, se va inchide printre sculpxuri refuzand sa iasa, motivand uneori ca nu are in ce sa se imbrace, acuzandu-l pe Rodin ca i-a furat ideile si ca lucreaza conspirativ sa o omoare, are vizibile semne de paranoia. Fratele sau , Paul, o ajuta mereu. Ce similara imi pare situatia cu a lui Van Gogh, sustinut el insusi psihic si artistic de fratele sau.

La randul sau, Rodin, barbatul care nu a avut curajul de-a o alege pe cea pe care o iubea, cade intr-un infern . In scrisoarea trimisa dupa un vernisaj la care a vazut-o, Rodin ii marturiseste:

" Suverana mea prietena, sunt bolnav si daca speram intr-o insanatosire, aceasta a inceput poate la acest vernisaj la care v-am revazut.  Scumpa si buna mea prietena, toti avem ceva nou care nu este lipsit de importanta, in afara de sufletul dumneavoastra pe care-l simt inca atat de frumos. Cat de marcat sunt de durerea pe care o port si cat de mare a fost greseala mea; dar simt ca in dumneavoastra exista un sens al fatalitatii caruia nu-i  pot scapa. Ah, divina mea ! Puteti fi fericita si aveti rabdare, totul se plateste aici ! Am platit prin munca mea, am platit greselile mele si continua mea durere este cel mai bun exemplu ca exista drepxate. ".

Stadiul sufletesc al Camillei este perfect evocat de o noua versiune a "Varstei maturitatii", care , de data aceasta, lasa imbratisati barbatul si femeia batrana, in timp ce "tineretea" in care autoarea se imortalizeaza, nici macar nu mai atinge mana barbatului iubit. Intre ea si celelalte doua personaje deja nu mai exista nimic

In ciuda dificultatilor materiale pe care le va avea, pentru Camille Claudel vor urma culmi ale creatiei, implinirea visului de-a transpune "Sakuntala" in marmura, intituland-o acum "Vertume si  Pomona", in amintirea "Metamorfozelor" lui Ovidiu pe care Rodin obisnuia sa i le citeasca adoratei sale, "Valul" si "Les causeuses " sculpxate  in atat de fragilul, dar dur, onyx, si, mai presus de toate, "Perseu", cea mai importanta opera care a iesit din mainile acestei femei.

Criticii spun ca, de fapx, prin aceasta sculpxura, in care eroul tine in mana capul taiat al Medusei, Camille, trista, izolata, cazuta intr-o depresie abisala, nu face decat sa-si exorcizeze propria sa drama cu accente demonice care o stapanea dupa rupxura de Rodin.

La randul sau, artistul va sculpxa chipul iubitei pierdute care-si duce mainile la gura intr-un gest care va da numele operei, "Adio", o va ciopli in "Ganditoarea" sau in "Aurora", inconjurandu-i chipul de un soare marmorean.

           Din 1913, Camille Claudel va fi internata intr-un sanatoriu in care aprope nimeni nu o mai viziteaza. Rodin care va ramane mereu in umbra ei, iubind-o si preocupandu-se de existenta ei, va varsa in mod anonim, in fiecare luna 500 de franci, in contul Trezoreriei pentru "artistii mai putin norocosi", bani care vor fi accepxati printr-un decret public datat 1914.

Un prieten al cuplului, preocupat de renumele lui Camille Claudel il convinge pe Rodin ca in viitorul muzeu  de la Biron, sa fie expuse si operele ei.

15 ani dupa moartea lui Rodin si 11 inainte de moartea lui Camille, Eugene Blot caruia artistul ii facea confidente  si pe care, cu ani in urma il rugase sa-i spuna Camillei sentimentele sale puternice, regaseste scrisorile lui si-i trimite lui Camille un semn de prietenie care, pentru o femeie peste care nebunia n-ar fi pus stapanire, ar fi putut insemna  iertarea:

"In realitate, va pot marturisi ca  Rodin n-a iubit pe nimeni altcineva. Restul-aventurile lui, ridicola lui viata mondena, el  care, in adancul sfletului sau ramane un om din popor-sunt doar iesiri ale unei naturi excesive. O, Doamne, stiu atat de bine, Camille, ca, da, v-a abandonat ! Nu incerc sa-l scuz .  Stiu cat ati suferit din pricina lui.  Dar nu pot sa ma opresc din a va scrie acum. Timpul va aseza totul la locul sau !"

Destin sau nu, prin salile hotelului Biron, actualmente Muzeul Rodin, ma tine de mana un barbat care a ales cu multi, foarte multi ani in urma. Si nu m-a ales pe mine. Ma priveste trist, cu ochi care n-au mai zambit niciodata in toti acesti ani si-mi spune  cu vocea tremuranda :"Iubirea vietii mele, daca platesc pentru fapxul ca nu tu ai fost cea pe care am ales-o atunci, afla ca de 15 ani aproape, n-am mai avut nici o bucurie, desi am trait o viata fericita, si nu exista zi de la Dumnezeu in care gandul la tine si chipul tau sa nu fie lumina zilelor si intunericul  nopxilor mele. Dupa tine…n-a mai fost si n-am mai fost nimic…".

Zambesc. Si daca avionul care ma aduce acasa s-ar prabusi acum, as muri ca cea mai iubita femeie din lume. Iar Gluck nu stiu daca a compus melodia  care-mi suna acum in urechi pentru Orfeu si Euridice sau pentru un barbat aflat la sfarsitul vietii si pentru femeia care sunt…

Nici nu conteaza…caci cine mai vorbeste astazi despre Rose ? In timp ce timpul i-a salvat de la uitare, asezandu-i impreuna pentru  eternitate pe Camille si pe Rodin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *