La Paris ploua

Eu am venit cu ploaia. Sau cu Bacovia. De fapt… am venit cu Alecsandri, o trilogie poetica pe care am cumparat-o de la chioscul de ziare al aeroportului. […] La 11.000 de metri inaltime, oricarui gand ii dai valente ultimative, caci nu stii daca mai urmeaza ceva dupa el. Acolo, deasupra norilor, cei pe care ii iubesti iti par atat de departe incat nu-ti ramane decat surogatul pansarii constiintei ca daca acestea sunt ultimele tale clipe de viata… erai cu ei… in gand.

Stirile de aseara despre bucatile de cadavre gasite in Atlantic nu si-au stins ecoul in mintea mea. Intrebarea involuntara este: daca mor acum, vor mai gasi ceva din mine? Ma-mprastii pana la pamant? O sa zbor in sus? Dar ce aripi au forta sa bata aici unde nimic nu traieste?

Vocea stewart-ului imi deschide ochii. „Comandantul Alexandru Ciopraga si echipajul sau va ureaza bun venit la bordul aeronavei…".  Mi se linistesc brusc toate nelinistile.

 Il stiu. Am mai zburat cu el. Mirela Voicu a si scris despre el intr-un din Q-urile mai vechi. Este un pilot de elita al Taromului. La fel era si tatal lui. Dar el l-a depasit. Este cel mai tanar comandant de Air Bus. Vorbim despre accidentul Air France despre care vorbeste toata lumea. E de parere ca a fost o defectiune tehnica si nu o eroare a pilotului.

Apoi imi anihileaza toate viziunile sumbre cu care ii imaginez pe cei 228 de pasageri prabusindu-se si murind la impactul cu solul. Mama mea era si mai grava decat mine: „Iti dai seama, saracii? Cred ca avionul s-a prabusit si cu viteza aia s-au dus direct pe fundul oceanului! Ce s-or mai fi zbatut!". Comandantul Ciopraga zambeste: „A, nu! In niciun caz. Daca au murit, au murit in aer… probabil ca avionul s-a dezintegrat si, va dati seama, la temperatura de afara… in cateva secunde mori, pentru ca nu ai oxigen. Nu mai esti constient!" N-as vrea sa ma gandesc la moarte, dar e doar o sapxamana de cand principala stire a Jurnalelor este exact despre o moarte colectiva venita cu avionul.

Cred, totusi, in Alexandru Ciopraga si-n forta lui de-a „comanda"… pana si sfarsitul.

Imi las spatarul pe spate si ma uit la un film. Am privilegiul s-aleg. „Mere rosii" a lui Alexandru Tatos. Mircea Diaconu, acest actor de un talent strigator la cer (de ce oare folosim aceasta expresie numai cand ne revoltam?), intruchipeaza un doctor de provincie, pasionat de meserie, strain de orice recompensa, persecutat de un director de spital care nu-i poate tolera succesele si onestitatea.

Nu stiu de ce, dar il asociez cu doctorul Sinescu de la Spitalul Fundeni. El mai este modelul acela de medic pe care nu mi-l pot imagina altfel decat in sala de operatie sau pe culoarele spitalului, altfel decat lupxand cu un singur dusman, moartea, nebagandu-i in seama pe ceilalti…

Intre finalul filmului si aterizare mai am timp pentru cateva cuvinte din „limba pasarilor", acest idiom pe care Andrei Plesu nu doar il vorbeste, ci il si (de)scrie filozofic pentru „putinii alesi" sa-l inteleaga. 

O doamna de la protocolul aeroportului ma asteapxa la burduful avionului. In cateva minute sunt pe bancheta din spate a limuzinei care ma duce la Athenee Plaza. As fi ramas fidela George V-ului, daca nu ar fi fost complet full din pricina unui eveniment aviatic ce are loc la Paris.

Plaza imi aduce aminte de una dintre acele love trip… in care barbatul care ma insotea ma iubea atat de mult incat, din gelozie pe amintirile trecutului meu, a decis sa devansam reintoarcerea la Bucuresti, cu o zi mai devreme. Intr-o criza otheliano-isterica, el isi suna secretara sa-i schimbe biletul, eu o sunam pe a mea. El isi suna soferul sa vina sa-l ia dupa masa, eu il sunam pe al meu. Ne-am facut bagajele mai repede decat le desfacusem… si-n drum spre aeroport, cand normalitatea se reintorsese in cuplul nostru, ne-am gandit sa ne-ntoarcem. Ne-a fost insa prea jena de secretarele si soferii nostri.

Rad acum cand revad cu ochii mintii scena.

Ploua la Paris. Si cu toate astea… bantui pe Avenue Montaigne, acoperita de umbrela rosie a hotelului. Sunt mica, dar cat de mare e libertatea mea!

Beau ceaiul cu barbatul care spune despre mine ca-s femeia vietii lui. E aproape o viata de cand ma iubeste. Imi spune ca-n primii doi ani a crezut ca Beigdeberg… ca-i va trece. Apoi si-a mai dat doi… si inca doi… pana cand a uitat anii, a uitat numaratoarea, a renuntat sa mai contabilizeze. N-a uitat doar ca ma iubeste. E coplesitor, nu sa te iubeasca cineva, ci sa te iubeasca cineva de-atat de mult timp!

Astazi mi-a facut cadou… nu genti firmate, nu pantofi din colectia must-urilor… ci drepxurile de copyright ale ultimelor sale carti „Despre democratie" si „Medierea in conflictele internationale"… Vorbim mult despre conflictele din Somalia, despre strategiile teoretice pe care cei de la „Carter Club", Institutul politic din Atlanta, fondat in onoarea lui Jimmy Carter, nu sunt capabili sa le aplice in practica, vorbim despre degradarea vietii politice nu doar in Romania, ci si in Franta, si in toata lumea.

Vorbim despre tablourile lui Luchian si Aman, pe care le-a cumparat cu ani in urma si pe care le-a vandut atat de profitabil la o licitatie, vorbim despre Cristian Preda, despre Mircea Cosea, despre Fathi Taher, despre victoria in Liban la alegerile legislative a clanului Hariri si-mi amintesc ca l-am intalnit pe Hariri fiul, chiar aici, la Athenee Plaza, cu doi ani in urma… inconjurat de garzile sale de corp.

Vorbim despre ce-a fost, dar n-avem curajul sa anticipam ce va fi. Nu vreau sa-i spulber sperantele. Pana la urma, iluzia ca poate ma reintorc la cea care eram cand eram a lui, ii tine inima vie… Il aud rostind, intr-o limba romana pe care n-o cunoaste, paunescienele versuri: „Dar bine-ai venit amagire, mai stai, mai dureaza un pic/Aceasta mintita iubire, oricum e mai mult ca nimic…".

E mult de atunci, iar eu nu ma-ntorc sa tin in brate… morti.

La Paris ploua… si maine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *