… am primit la redactie astazi, intr-un plic, un numar al revistei Romania Mare din 1991. Abia se lansase pe piata si era deja un fenomen de atitudine sociala in presa romana, avand tiraje ametitoare care ajungeau si la 500.000 de exemplare. […] Un expeditor care a vrut sa ramana anonim – si care mi-a facut o mare bucurie – mi-a trimis acest exemplar care, pe prima pagina are chipul lui Ciprian Porumbescu si un articol pe care l-am scris la varsta de 17 ani. Mi-amintesc ca atunci, tocmai pentru ca scriam despre el si voiam sa intru in atmosfera evocarii personalitatii sale, am ascultat, pentru prima data, Balada. A ramas, pana astazi, una dintre compozitiile mele preferate care ma emotioneaza mereu si pe care o asociez, habar n-am de ce, unui martiraj national. Am sentimentul ca-n muzica asta moare tara mea… ca si Recviemul lui Albinoni parca-i sunetul care acompaniaza tara spre "murire"… lasandu-I nemurirea doar in cartile de istorie. Desigur, e doar o "impresie" in cel mai pur stil monet-scian.
Dar, intorcandu-ma din transa in realitate, contabilizez ca, iata, in 2009 se implinesc 18 ani de cand scriu in presa romana.
Aniversarea nasterii lui Ciprian Porumbescu
In Bucovina, pe vremea stapanirii habsburgice, unde de aproape un secol domnea o atmosfera mohorata, Ciprian Porumbescu apare ca o lumina invioratoare, e o izbucnire de viata abundenta, e un avant de lupxa si incredere, de creaţie. E un indemn si un semnal, o revelaţie şi o promisiune. La patru ani primeste o mica vioara, care ii va fi "mireasa".
In scoala de la Iliesti, la Suceava, la Cernauti si apoi la Viena el este inarmat cu o vointa de fier. Insa boala actioneaza paralel cu chemarile talentului. Suferea de aceeasi grava maladie a plamanilor care il rapusese, cu vreo 30 de ani inainte, pe Nicolae Balcescu. Saracia cu care lupxa nu-l dezarmeaza si, ca tot romanul, face haz de necaz. Pe o carte postala trimisa parintilor de la Viena el scrie: "Aici ploua grozav, cu toate acestea ma simt bine, tusind cand in do major, cand in fa minor". Nobletea lui isi avea ca unic scop sa creeze o opera muzicala de succes, cu care sa-si incante poporul. Opereta "Crai nou", scrisa la Brasov, pe textul piesei lui Alecsandri, si reprezentata prima data de o trupa de amatori la 27 februarie 1882, a fost de un rasunator succes.
Unic si inaltator este momentul in care, aflat in mijlocul multimii venite sa serbeze 400 de ani de la intemeierea Manastirii Putna, el a smuls vioara din mana unui lautar si a inceput sa cante fascinat si fascinant, muzica lui reverberandu-se in adancul fiintei fiecarui om care-l asculta. Apoi s-a dus la tatal sau, caruia i-a spus: „Tata, am cantat Daciei intregi!". Stapanit de aceleasi sentimente patriotice, el prezideaza si insufleteste Societatea Studenteasca "Arboroasa", care ulterior este reprimata de autoritatile habsburgice. Una din consecintele acestei reprimari a fost arestarea lui si a altor cativa studenti. Dupa trei luni ei sunt achitati, eliberati si ovationati de popor. Dar acesta poate fi momentul socotit drepx cel mai grav, in care boala de piepx a macinat definitiv fiinta lui Ciprian.
Atat de maret era cantecul ce iesea de pe strunele viorii sale, incat odata, aflat pe malul Marii Mediterane si cantand o doina, a fermecat doua personalitati ale muzicii: criticul Camillo Brito si compozitorul Marco Salla, ambii prieteni cu Giuseppe Verdi. Acestia s-au gandit ca i-ar face o mare bucurie lui Verdi, prezentandu-i-l pe roman. Verdi a fost intr-adevar miscat si impresionat de acuratetea cantecului romanesc si de stilul interpretativ al talentatului compozitor.
Ciprian Porumbescu a murit la Stupca, in casa parinteasca, in zorii zilei de 6 iunie 1883. In acea clipa pasarile cerului si-au incetat cantecul si un geamat sfasietor a trecut prin desisul padurii apropiate, izvoarele au inganat un cantec, ca un bocet, o Balada de ramas bun celui ce plecase pe drumul fara intoarcere.
FLORIANA JUCAN
Romania Mare, 11 octombrie 1991