Octombrie era pe sfârșite. Ușa redacției s-a deschis și a intrat un subofițer îmbrăcat în uniformă militară. M-a identificat imediat din cei câțiva jurnaliști care lucrau în biroul din fața lui și venind spre mine, mi-a întins un plic mare zâmbind: „Doamna Jucan, pachetul acesta este pentru dumneavoastră, a sosit ieri, din Afganistan, însă rugămintea mare a expeditorului a fost să nu îl deschideți decât la 1 decembrie, pentru că este un dar de ziua dumneavoastră! L-a trimis acum pentru că a fost un avion de rotație în 5 octombrie, însă el are valoare la 1 decembrie! Vă rog să nu îl deschideți până atunci! Vă rog! Este rugămintea expresă a comandantului meu!”.
Și am promis că așa voi face cu solemnitatea pe care mi-o cereau atât uniforma, cât și gravitatea imperativă din vocea lui.
Am pus plicul într-un sertar al biroului meu și zile întregi l-am pipăit, l-am întors pe toate părțile, l-am deschis cu ochii minții și am făcut tot felul de supoziții. Pentru că simțeam ceva moale în interior, mi-am imaginat de la o eșarfă, până la o burka pe care credeam c-o voi purta atunci când șeful Statului Major General va da curs cererii mele de a vizita trupele românești din teatrele de operații afgane.
Și a venit 1 decembrie… și am deschis plicul… și am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi și cum îmi îngenunchează picioarele… și m-am așezat pe un scaun… și-am luat în gânduri toți militarii Armatei mele, vii sau întorși acasă în sicriu, și m-au copleșit destinul și nenorocul lor…
Țineam în brațe steagul României care fluturase în Afganistan, alături de celelalte drapele ale țărilor din coaliția NATO. A fost cel mai frumos cadou primit de ziua mea!
