Evreii nu uită dramele. Indiferent dacă sunt ale lor sau ale altora.
Ambasadorul Israelului, Tamar Samash, este singurul membru al Corpului Diplomatic acreditat la București care a folosit prilejul unei recepții oferită cu ocazia împlinirii a 68 de ani de la fondarea statului Israel pentru a atrage atenția asupra unui fenomen social: violența în familie.
Ambasada a donat o sumă importantă pentru sprijinirea Asociației „Necuvinte” și apoi a invitat liderii, miniștrii, ambasadorii prezenți la recepție să urmărească un film documentar care a răscolit pur și simplu atât sufletele celor din sală, cât și indiferența multora dintre noi. 5 femei bătute, mutilate sufletește, abuzate o viață întreagă, mame sau doar soții, și-au omorât partenerii din disperare și din necunoașterea faptului că există, nu doar Poliție, ci și oameni buni, care le-ar fi putut ajuta în mod organizat.
Un manifest împotriva bătăii „rupte din Rai”, care, așa cum spunea Melania Medeleanu în documentar, este într-adevăr ruptă „din Rai”, pentru că bătaia nu are nimic în comun cu Raiul, ci este Iadul însuși.
Dacă ambasadorul Israelului, Tamar Samash era gazda solară a evenimentului, cu prietenia, simplitatea și căldura umană pe care o găsești numai la evrei – pentru că ei știu cel mai bine cum este ca lumea să fie rece -, Liviu Dragnea, liderul PSD părea să fie epicentrul politic de atracție. Domni și doamne, cu trecut sau sperând la viitor, făceau coadă să îi prezinte omagiile sau să îi dea cartea de vizită personală. Mă îndoiesc că va suna pe cineva, dar imaginea m-a amuzat. La capătul celălalt al sălii, Valeriu Zgonea, jovial și cu zâmbet larg, părea eliberat de responsabilitatea și oboseala funcției de Președinte al Camerei Deputaților.
Aseară, la o lansare de carte, chiar îmi mărturisea că „este foarte fericit” în noua lui postură de om „liber” și că și-a reluat toate vechile prietenii pe care le abandonase (sau neglijase) probabil, fiind prea ocupat cu puterea! Așadar, până la urmă, Liviu Dragnea i-a făcut un mare și neprețuit cadou domnului Zgonea: timp liber!
Ambasadorul Hans Klemm a operaționalizat ultimele două structuri de comandă și control ale NATO din România și apoi a venit la recepția Israelului pentru a întări și la nivel imagologic alianța indestructibilă pe care SUA o are cu aliatul său din Orientul Mijlociu.
Am remarcat-o pe Raluca Prună, prezentă la majoritatea evenimentelor pro-semite, pe ministrul de Externe, Lazăr Comănescu, pe Gabriel Vlase, deputatul PSD care prezidează Grupul de prietenie România-Israel, pe Vasile Blaga, pe reputatul profesor universitar, Liviu Rotman, pe Aurel Vainer, care îmi spunea că va inaugura în curând monumentul ridicat în memoria Holocaustului și căruia i-am replicat zâmbind că face mai multe acțiuni importante pentru o comunitate de doar 3000 de oameni-cât mai numără astăzi Comunitatea Evreilor din România-decât face România pentru 21 de milioane de cetățeni ai săi.
Pentru mine a fost și rămâne un mister de ce oficialii de la București – cu rare excepții – s-au aliat cu țări îndepărtate ca valori și distanțe de ea, și n-au privit la modelul israelian. Cu 68 de ani în urmă, prin 33 de voturi pentru, 13 împotrivă și 10 abțineri, rezoluția 181 a Ligii Națiunilor Unite avea să ia ființă, formă și conținut, statul Israel. Obișnuiesc să spun deseori că Israelul nu este o țară, ci este un miracol.
A primit un pământ arid pe care astăzi dezvoltă o agricultură care face ca Israelul să fie singura țară din lume care își produce toată mâncarea necesară pentru întreaga populație. Din cauza așezării geografice și a faptului că este înconjurată de inamici, state arabe, părinții acestei națiuni au acționat sub imperiul posibilității ca o blocadă comună arabă instituită să îi ducă în situația în care, fără importuri, să moară de foame. Și atunci și-au dobândit independența… alimentară.
Într-un spațiu climatic în care plouă rareori, Israelul a devenit lider mondial în irigații.
Abandonați de Charles de Gaulle în furnizarea de avioane militare – când aveau mai multă nevoie de ele – Israelul și-a dezvoltat propria industrie aeronautică, fiind singura țară din lume a cărei flotă aeriană este astăzi dotată, pe fiecare avion, cu sisteme antirachetă.
Dintr-o țară de agricultori și de organizare colectivă în kibuțuri, Israelul a ajuns lider în tehnologie și are astăzi listate pe Nasdaq mai multe companii decât Europa, Korea, Japonia, Singapore și India la un loc. Înconjurată de state care au petrol și puterea pe care le-o dă acest asset și o populație arabă de sute de milioane de oameni, Israelul are o armată care a câștigat toate războaiele.
Are cei mai buni spioni din lume și este singura țară care și-a făcut un scop existențial din a-și găsi călăii, oriunde în lume și oricât ar dura, și a-i aduce în faţa Justiției sale.
Israelul este țara care poate iartă, dar nu uită.
Este singurul popor din lume care a readus la viață o limbă moartă și nevorbită timp de 2000 de ani. Sunt singurii care își învață copiii să citească de la vârsta de 3 ani. Ne întrebăm mereu: de ce iau evreii mai multe premii Nobel decât oricare altă naționalitate din lume? Pentru că au cel puțin 3 ani avans de educație înaintea noastră care începem să citim la 6 sau 7 ani, când mergem la școală.
Am avea atâtea și atâtea de învățat, de urmat, de împrumutat, de imitat chiar, de la Israel!
Dar nu o facem… din lipsă de viziune politică, dar mai ales de strategie.
Așa cum i-am spus și Ambasadorului Tamar Samash, într-o ebraică imperfectă… „Isarel ieș haareț șheli!”