M-am dus aseară la premiera operei lui Verdi, „Rigoletto”, cu prejudecata că opera, dacă nu este montată clasic, nu poate avea farmec. Am văzut prin lume câteva experimente moderniste care m-au dezamăgit. Totuși, de la Stephen Barlow, unul dintre regizorii în vogă ai lumii artistice, aveam așteptări.
Noul „Rigoletto”, pus pe scena Operei Naționale București, mi se pare a fi prima dovadă a integrării noastre în marea cultură.
O viziune adaptată anilor Prohibiției, o scenografie spectaculoasă semnată de Yannis Thavoris, un spectacol care te prinde printr-o interactivitate emoțională, în sfârșit, o scenă rotativă şi la ONB, decoruri expresive şi invitați de excepție în rolurile principale.
Lucian Petrean in rolul principal a fost fabulos, iar Shoushik Barsoumian în rolul Gildei, excepțională. Aşteptatelele arii „Caro nome”şi „La donna e mobile” au confirmat parțial, în sensul că Ducele – Robert Nagy, deși a fost bun per ansamblu, în celebra arie care povestește despre cât de schimbătoare este femeia, nu s-a ridicat la nivelul marilor interpretări.
Deși scurt rolul lui Monterone, Marius Boloş a fost extraordinar şi ovaționat de public.
I-am văzut în sală pe Daniel Barbu, Maria Lucia Hohan, Monica Petrică, Victor Opaschi, Sabina Iosub, Sever Voinescu, Valentin Nicolau şi alții pe care m-aş bucura să-i întâlnesc şi în seri obișnuite.
Răzvan Ioan Dincă, directorul ONB a promis, la începutul mandatului său, că va face din această scenă una frecventată de mari artiști ai lumii şi într-adevăr, asta a devenit Opera Națională.
După ce coregraful Johan Kobborg a preluat directoratul artistic al corpului de balet al Operei, după Gala Verdi-Wagner şi aducerea Alinei Cojocaru în „La Sylphide”, acest „Rigoletto” continuă seria evenimentelor de anvergură pe care le-am putut vedea la București.
