Este una dintre acele regiuni ale lumii în care trebuie să ajungi măcar o dată în viaţă. Mie, francofilă născută, nu știu de ce mi-a luat totuși atât de mult… atât de târziu. Cel puțin în ultimii zece-douăzeci de ani în care am tot bântuit muzeele lumii şi i-am admirat tablourile din care mă „ardea” misticismul şi nevroza lui artistică, mi-am dorit să ajung la Arles pe urmele lui Van Gogh.
Când prietenele mele m-au investit cu încrederea stabilirii traseului provençal, am știut că a venit vremea… orașului în care Van Gogh a coborât din tren la 20 februarie 1888.
Din păcate, geniul pictorului, talentul şi viziunea lui artistică au creat în mintea mea o așteptare în faţa căreia realitatea a dezamăgit.
Aproape tot Provence-ul este „mai puțin” decât se așteaptă turistul care şi-a pus în bagajul minţii lanurile imense de lavandă, viile din care cad struguri, casele medievale, târgurile de duminică. Ele există, nu sunt doar fantasmele artiștilor în photoshop, însă nu au nicidecum dimensiunea reclamelor turistice.
Acum, după ce am străbătut Provence-ul în circa 2.000 de kilometri, știu că singurele locuri în care m-aş întoarce ar fi Arles (însă doar pentru a vedea spectacolul de cai în Arena construită de romani şi care seamănă perfect cu Coloseumul din Roma) şi Cassis, un vechi sat de pescari pe care spiritul citadin nu l-a schimbat încă. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut!
Am „trăit” Provence-ul în toate amestecurile ei de gusturi, culori, mirosuri, de ierburi, de condimente, de lavandă, de Mistrali (vânt şi poet), de literatură veche, de picturi, de festivaluri, de teatre, de fotografii, de artiști. Am văzut Camargue, Luberon, Gordes, Aix en Provence, Saint Remy, Fontaine de Vaucloise, Les Saintes Maries de la Mer, Avignon şi încă alte câteva orașe provençale care nu seamănă cu nimic pe lume şi care sunt imortale tocmai pentru că modernitatea nu le-a ajuns. Amestecul de medieval cu gotic, spiritul imperial al romanilor, agorele grecești, catolicismul, ortodoxismul, sfinţi biblici care au trăit în aceaste locuri, papalitatea în şapte dintre pontificatele ei istorice, invaziile merovingienilor şi ale carolingienilor, regalitatea franceză, baza navală de la Toulon, insula care l-a inspirat pe Dumas pentru a scrie Contele de Monte Cristo, portul marsiliez, imnul care poartă numele orașului, duci şi conţi… fac din aceste locuri o enciclopedie istorică, geografică, literară, spirituală.
„Când Dumnezeu a început să se îndoiască asupra lumii, şi-a amintit că a creat Provence-ul” scria Frederic Mistral, poet, nobeliat pentru literatură şi fervent susținător al acestor ținuturi şi al limbii provençale. În apărarea acestui dialect, el a creat chiar o fundație literara, Felibrige. Şi alți literați au povestit lumii întregi despre aceste ținuturi binecuvântate de Dumnezeu: Alphonse Daudet, Jean Giono, Jean Echenoz şi Marcel Pagnol ale cărui cărţi „Castelul mamei mele” şi „Gloria tatălui meu” rămân un imn închinat acestei regiuni care a atras într-un fel de magie perpetua turiștii de oriunde. Van Gogh, Cezanne sau Picasso au imortalizat-o pe pânze. Şi unii şi alţii au zugrăvit în cuvinte sau în culori acest paradis căruia i-au redat nuanțele, în timp ce eu astăzi, i-am putut admira autenticitatea.
Ce are atât de special Provence-ul, se poate întreba cineva care n-a văzut-o încă. M-am întrebat şi eu. Are, în primul rând, natura. Sunt cadre naturale, peisaje, verde, mult verde, scene de viață care par venite din timp şi rămase în afara lui, în faţa șarmului cărora este imposibil să nu sucombi. Plăceri simple şi o anume savoare care nu se pot compara cu nimic. Pitorescul piețelor din centrul orașelor, cu tarabe pe care găsești de la măsline şi dulceață de lavandă, până la bijuterii de mână şi picturi, casele din piatră de culoarea nisipului, cu obloanele verde taupe sau lila, străduţele mici în care nu există taxiuri, tramvaie, metrouri şi nici limuzine, viile şi livezile de meri, nuanțele de verde, de ocru, de bleu, un parfum care vine de nicăieri şi totuși e pretutindeni de iasomie, flori d’orange, aromele de lămâi, de busuioc, de ulei de măsline, gustul bucătăriei din sud cu legumele, pestele şi ierburile sale unice, cu bouillabaisse sau bourride pe care trebuie să le încerce orice om care ajunge pe aici, trecerea de la sărat la dulce, de la fructele confiate la roze-urile zonei… niciunul dintre simțurile naturii umane nu rămâne nechemat, neprovocat sau nesatisfăcut.
Provence trebuie nu doar văzută, ci mai ales gustată, pentru că bucătăria provençală este şi gustoasă şi rafinată şi autentică.
N-am făcut multe fotografii pentru că, spre deosebire de primele călătorii ale vieţii mele pe care voiam să le imortalizez pe hârtia de celuloid, acum îmi ajung emoțiile şi memorarea pe retina ochiului sau în șifonierul creierului. Pe atunci eram mai preocupată de poze decât de-a vedea cu ochii larg deschiși.
(Așa cum v-am spus cândva că pe vremuri iubeam ceasurile, acum iubesc timpul.)
Din cele pe care le public aici veți decide voi singuri dacă vreți s-o vizitați sau nu. Sfatul meu este să nu plecați cu așteptări, tocmai pentru a lăsa Provence-ul să vă surprindă!
Piaţa L’horologe din Aix en Provence
Catedrala din Aix en Provence
Primăria Aix en Provence
Sala de Stat din Primăria Aix en Provence
Roze Aix
Place de la Republique din Arles
Catedrala din Arles
Restaurantul L’Atelier din Arles, înstelat Michelin, al renumitului Chef Jean-Luc Rabanel
Carpaccio de peşte
Gazpacho de legume
N-am văzut Rhonul noaptea să-l compar cu cel din „La nuit etoilee sur le Rhone”, însă cafeneaua din Place de Forum nu mai păstra nimic din magia picturii lui Van Gogh. Era pustie, pernele galbene, murdare, insalubră şi cu ospătari plictisiţi care habar n-aveau cât de celebru este locul în care aveau privilegiul să lucreze.
Cafe de la Nuit… cum e, nu cum mă aşteptam să fie
Aşa o vedea Van Gogh…
În drum spre Palatul Papilor din Avignon
Palais des papes
Sculptura de Camille Claudel, din expoziţia Papessa, găzduită de Palatul Papilor
Tocmai ce am ieşit din Palais des papes
Pas sur le pont d’Avignon, mais… devant…
Teatrul Regina Maria din Oradea a cucerit publicul la Festivalul de Teatru din Avignon
Vă doresc călătorii dar şi prieteni!
Bandol. Pe o scenă amenajată într-o piaţă publică am ascultat Shostakovich, Vivaldi şi Glinka
Cassis
Cassis, un sat vechi de pescari
Cassis… locul în care m-aş reîntoarce
Cassis… locul unde m-aş muta
Cassis… coup de foudre
Restaurantul Nino de care ne-am îndrăgostit pentru moules provencale şi pentru peşte
Moules a la provencale
Gordes
Catedrala din Gordes
Musee de la Lavande, deschis de o familie care, de peste 200 de ani, recoltează, distilează şi foloseşte lavanda în diferite produse
Abbaye de Senanque
Aceasta este imaginea cea mai fotografiată din tot Provenceul
Târg în Gordes
Marsilia de sus
Catedrala Santa Maria de la Garde
O rugăciune!
Una dintre cele mai frumoase sculpturi pe care le-am văzut vreodată. Cea mai frumoasă rămâne, totuşi, Cristo velato aflat într-o biserică necunoscută din Napoli
Salon de Provence
În această casă a trăit…
A fost cândva Nostradamus…
Potrivit contemporanilor săi, cu ajutorul lui Nostradamus, Caterina de Medici ar fi consultat o oglindă magică pe luciul căreia ar fi apărut o sală mare şi imaginile identificabile ale fiilor ei. Mai întâi Francisc, care a făcut un singur tur al sălii, apoi Charles, care a executat 14 tururi şi la sfârșit a apărut şi Henric care a ocolit sala de 15 ori. Nu apărea ducele de Alencon, ultimul fiu al Caterinei, în schimb s-a văzut imaginea lui Henric de Navarra, care a înconjurat sala de 22 de ori. Fiecare tur corespundea unui an de domnie. Istoria avea sa confirme profeția.
Caterina de Medici, în vizită la Nostradamus