Magică şi misterioasă. Așa am găsit Veneţia zilele trecute. Şi dacă „la cosa più bella che noi possiamo provare e il senso del mistero” cum spunea Einstein, atunci Veneţia este cea mai frumoasă din lume. Legendele şi poveștile acestui loc au străbătut secolele făcând din Veneţia „regina marilor”, „la Serenissima”, „la Potentissima”, orașul dogilor, al lui Casanova, Marco Polo, Carlo Goldoni…
Nietzsche vedea în numele „Venezia” singurul cuvant posibil cu care ar fi înlocuit cuvântul „muzica”.
Pentru mine a fost şi un oraș al iubirii – pentru că l-am străbătut îmbrăţişată imaginar – dar şi un oraș al magiei şi al misterului, cu ape învolburate de gondole şi vapporetti, cu tablourile întunecate ale lui Tintoretto şi Tiepolo, cu lumini şi umbre, cu sunete şi reflexe, cu „întunericul” şi aurul din Palatul Dogilor, cu „Anotimpurile” lui Vivaldi… ascultate într-un teatru auster, la lăsarea serii, lângă Piața San Marco.
Şi acum, întoarsă acasă… o ascult cântând pe Cristina Nadal… pe care am auzit-o prima dată sâmbătă, în Muzeul Muzicii, cântând în fundal „Ave Maria” care m-a înălţat până la ceruri.
Ce frumoasa a fost Veneţia asta! Cu tot tormentul şi apocalipsa mea interioare…
