Ce frumoasă este ţara mea…

Am plecat sâmbătă într-un weekend fără busola şi fără obiectiv. Am ajuns la Cheile Bicazului, unde munții fac coroană pentru cei care trec pe sub ei, ne-am oprit pe malul Bicazului şi-am ajuns spre seară lângă Piatra Neamț la pensiunea Troian (http://troian.aix.ro/), una dintre cele mai frumoase văzute vreodată în România. Mai fusesem aici cu 8 ani în urmă, însoțind un grup de interpreți de muzică populară şi de atunci am conservat în memorie şi-n suflet muşcatele, grădina edenică şi o mâncare moldoveneasca senzațională. Mi-a plăcut ca s-a păstrat aerul rustic de la vasele de lut în care se servesc mâncărurile, până la decorarea camerelor. Pereții sunt „tapetați” cu tablouri din care zâmbesc Florin Piersic, Draga Olteanu Matei, Kevin Costner sau Francis Ford Coppola.

M-am reîntors la mănăstirea Văratic, unde măicuțele au făcut din acest loc un rai pământesc, apoi m-am rugat la Agapia şi înainte de-a pleca spre Bucureşti, m-am oprit preţ de jumătate de oră la Mănăstirea Neamţ, reper în spiritualitatea românilor.

Ce m-a uimit mai mult decât frumusețea, idilicul, bucolicul acestor locuri a fost o întâmplare care m-a copleșit şi, într-un fel pe care doar un bun creștin îl poate înțelege, m-a şi speriat.

Eram la Varatic. Ieșisem din mănăstire, mă rugasem deja la mormântul Veronicăi Micle şi mă îndreptam spre mașină. La un moment dat, am văzut într-o curte un măr imens cu crengile pline de mere roșii şi verzi ca într-o natură statică. Începuse deja să-mi „plouă-n gură” după un măr şi mă tot învârteam pe lângă el încercând să prind o cracă. Nici măcar bărbatul meu, muuuuult mai înalt decât mine, nu ajungea. Eram gata să escaladez gardul casei da’ mi se părea prea de tot. Mă tot uitam în sus şi-i spuneam celui de lângă mine râzgâindu-mă ca un copil care plânge după jucăria lui preferata: „Doamne, da’ vreau şi eu două mere!”. Am invocat numele Creatorului din inerție, din obișnuință, aproape fără să-mi dau seama. Într-un final, acceptând resemnată că n-am cum fizic să ajung la vreun măr, am renunțat şi ne-am continuat drumul. Nicio adiere de vânt nu trecea printre ramuri. Era o arşiţă toridă. N-am făcut mai mult de doi pași, tristă şi amărâtă… şi-am auzit în spatele meu… într-o liniște mănăstirească… cum au căzut două mere. M-am întors, crezând că erau din acelea stricate care cad de la sine… Erau doua mere roșii, perfecte. Am rămas amândoi fără cuvinte. „Ţi-a dat Dumnezeu două mere!”, mi-a spus cel de lângă mine şi sentimentul meu de bucurie, de uimire, s-a suprapus peste unul profund de teamă. M-a cutremurat ideea ca Dumnezeu CHIAR mă auzise. A fost încă unul dintre zecile de semne pe care mi le-a dat de-a lungul vieții… că mă aude, că mă vede, că mă iubește. Această întâmplare pe care eu o văd de esență divină, iar mefienții o pot muta în registrul fizicii, a fost cea care-mi va rămâne în minte din acest weekend petrecut în ţara mea. V-am povestit din Maldive, din Mauritius, din Noua Zeelandă şi din atâtea locuri superbe ale lumii, însă vă spun cu mâna pe inimă că sentimentul pe care îl ai în faţa virginității naturale a ţării tale, în faţa destinului ei complicat şi crucificat de atâtea ori în momente istorice, nu se compară cu nimic pe lume.

 

 

 

 

 

 

 

Cheile Bicazului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lacul Bicaz

 

Pensiunea turistică Troian

 

La Mănăstirea Văratic

 

 

 

 

Căsuţele măicuţelor

 

 

 

Mormântul Veronicăi Micle din curtea Mănăstirii Văratic

 

 

 

Mănăstirea Agapia

 

 

Mănăstirea Neamţ

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *