Un oficial de rang înalt din statul român a lansat, zilele trecute, un subtil apel către elite pentru a „presa” asupra clasei politice. A fost, pe de-o parte, recunoaşterea carenţelor morale şi de articulare a politicienilor, dar şi a realităţii că elitele sunt formate din agenţi ai conştiinţei de a căror voce şi influenţă este nevoie.
Rolul elitelor nu mai este acela de a se plasa în afara jocului pe post de observator pentru a rosti doct adevărul tuturor, ci de a coborî din agora şi în Piaţa Rahova, de a ieşi din conceptualizarea teoretică pentru atitudini factuale, de a trece din rolul de intelectual critic la acela de intelectual organic.
Cine face parte din elită? Oameni frumoşi pe dinăuntru, în primul rând, care cred în valori precum adevărul, onestitatea, buna credinţă, ţara, mediul, iubirea. Oameni care au vocaţia construcţiei nu a distrugerii, care au capacitatea de a recunoaşte meritele altora şi care, în loc să critice, vin cu propuneri, între care cea mai puternică poate fi exemplul personal. Oameni care au răbdarea proiectelor lungi şi nu nerăbdarea concretului „aici şi acum”, care este neproductivă şi nerealistă.
Oameni diplomaţi care deţin politeţea opiniilor divergente şi care pot armoniza antagonismele de dragul unei idei superioare care transcende interesul personal al fiecăruia. Până la urmă, membrii elitelor trebuie să aibă ca vocaţie interesul public sau interesul a cât mai multor categorii sociale, pentru că asta ii validează ca lideri ai societăţii în care activează.
Waren Buffet a îngenuncheat planeta nu când a făcut averi fabuloase, ci când le-a donat.
Cât de transparentă este organizarea elitelor?
Ezoterismul, misterul, supraînţelesul care scapă naturii umane finite au atras întotdeauna, în acelaşi timp însă, în cazul unui grup articulat de oameni care-şi propun „donarea” expertizei lor pentru proiecte de anvergura politice, economice, sociale, integrat globale şi transpartinice, va plana întotdeauna suspiciunea că, de fapt, reprezintă interesele propriilor membri sau ale elitei stratosferice din care aceştia fac parte. Există cazuri de oficiali care gândesc că elitele sunt interesate doar de ele însele, apriori, ca o prejudecată, chiar înainte de a şti structura, obiectivele şi fundamentul unui astfel de grup!
Este necesar un anumit ermetism al discuţiilor doar pentru ca ele să fie exprimate cât mai liber, însă pledez pentru livrarea spre public, în forme subtile, la momentul oportun, a scopului oricărui grup elitist, de a-i fi mai bine ţării.
Orice formă organizată de elită va fi învăluită în legendă pentru cei care n-au participat la fondare şi care nu cunosc detaliile uneori banale ale „larvei”. Cât priveşte mitul fondator, cu cât mai adevărată este povestea creării… cu atât mai neverosimilă va părea. Spun asta în cunoştinţă de cauză, ca om care am făcut o revistă de substanţă şi pe care nici astăzi nu poate crede cineva c-o susţin financiar singura (din ea însăşi), deşi „certitudinile” mefienţilor se bazează pe pure speculaţii.
În timp, adevărul se va sedimenta şi paradoxal… va deveni mit!
Cine participă la întâlnirile elitei? Oamenii care cred în ceva aparent nedefinit, dar care, îndrăznesc să conturez, este speranţa faptului că dacă cei „duşi” au reprezentat generaţia de sacrificiu, noi, cei de azi, putem reprezenta generaţia „calfelor şi a zidarilor” unei alte societăţi, mai inteligente, mai instruite, mai generoase, mai puţin corupte, mai reprezentative la nivel internaţional.
Societatea globală actuală se mişcă pe o axă la capătul căreia stau fie sărăcia cronică, fie războiul pentru resurse. În condiţiile în care populaţia va creşte şi resursele se vor diminua, bătălia fiecăruia rămâne aceea de a nu-şi pierde filonul umanitar sau de a şi-l regăsi.
Nu m-aş epuiza în conceptualizări docte, în bariere surmontabile sau nu, în a tria cine e bun şi cine nu, cine merită să facă parte din elită şi cine se situează în afara topografiei. Ştiu, tot din experienţa de jurnalist care a investigat şi analizat mii de oameni şi cazuri, că nimic (nimeni) nu e cum pare şi că sub costumul impecabil din stofă fină poate sta şi o reputaţie impecabilă, dar şi un şifonier plin de scheleţi.
Criteriul alegerii, al invitării de alăturare la un proiect naţional, este plus valoarea pe care o poate aduce fiecare. Dacă va trece proba timpului, va supravieţui, dacă nu, se va autoexclude.
Aşadar, recomandarea este modalitatea cea mai bună de recrutare. Nu are nimeni un compas cu care să măsoare nici reputaţie şi nici bună credinţă, mai ales într-o societate ca a noastră, în care dihotomia compromis/integru este atât de volatilă.
Elitele trebuie să-şi canalizeze parte din energii (inclusiv financiare) spre sprijinirea publică (cu sau fără evocarea paternităţii) a unor tineri de viitor, cu profunzimi şi capacităţi profesionale, dar fără orizonturi de angajare, pentru a stopa astfel exodul de inteligenţă către exterior, către proiecte umanitare, către burse de studiu, către gesturi nobile care să insufle unor deznădăjduiţi speranţa în semenii lor, către emisiuni radio-tv prin care se asanează moral societatea, către campanii de presă de „alfabetizare” a Codului moral european etc…
Elitele trebuie să aibă şi mize mari – participarea la masa decidenţilor – dar şi mize mici care pot ajuta în instruirea unor oameni fără acces la informare. Teoria contagiunii definită de Malcom Gladwell poate fi ideologia fiecărui aparţinător al Elitei!!
Sigur că este lăudabil să organizam lansări de carte ale academicienilor lumii, dar vă împărtăşesc că nimic nu poate fi mai înălţător şi mai aducător de stimă pentru coagularea unei entităţi sociale cu voce gravă, ca facilitarea canalizării într-un sat precum Perieni, unde sute de oameni nu mai aveau apă, vara, la 40 de grade, pentru că le secaseră fântânile.
Mulţi dintre membri actuali ai elitei româneşti au fost parte a acestui proiect de suflet şi au ajutat. Le mulţumesc din nou!
Unii m-ar putea acuza de idealism naiv. Cei care mă cunosc însă ştiu că pot fi extrem de pragmatică şi permanenţa revistei Q Magazine pe o piaţă de pe care tot dispar produse media, o demonstrează cu prisosinţă.
Pot paria că în cluburile elitiste vor supravieţui doar cei puternici. Ca şi în viaţă. Cu condiţia să nu-şi piardă umanismul din ei. Care, pe de alta parte, fundamentează orice demers, nu? Noi pentru „mai binele societăţii” facem ce facem…