Mulţumesc!

Închin aceste rânduri oamenilor providenţiali pe care i-am cunoscut şi pe care îi reţin ca purtători de condiţie afectivă la întâlnirea cu mine sau la despărţirea de ei.

Închin aceste rânduri oamenilor providenţiali pe care i-am cunoscut şi pe care îi reţin ca purtători de condiţie afectivă la întâlnirea cu mine sau la despărţirea de ei. Cu unii aniversez ani lungi de prietenie, cu alţii am făcut armistiţii aducătoare de pace interioară şi de linişte pe fronturile competiţiei sociale, pe unii i-am întâlnit fizic o singură dată-n viaţă, dar continuă să mă guverneze din scrierile lor, iar altora le-am dat drumul din colivia pe care le-o făcusem cu gard viu din inima mea pentru a-i vedea cum zboară prin Empireu. N-am să le dau niciunuia numele. Omagiul meu le asigură anonimatul public, dar le consolidează identitatea proprie în sufletul meu.

 

Cu muuulţi, mulţi ani în urmă, doamna distinsă, poliglotă şi impecabil ambasador al politeţii ridicată la rang de profesie, la care mă gândesc, exprima cele mai ofensatoare epitete la adresa mea. Desigur, în absenţă, întrucât avea grijă să nu fiu invitată la niciuna dintre ocaziile oficiale la care ne-am fi putut întâlni. Cum viaţa amândurora a fost şi lungă şi creativă, ne-am regăsit cândva, în jurul unui ceai „încurajator de gânduri şi de conversaţie”, vorba lui Bruckner, de la care a „murit” toată prejudecata care mă însoţea în aprecierile de odinioară şi s-a născut o amiciţie aducătoare de laude, de respect şi de admiraţie.

Totul a culminat cu dovezi calde de prietenie, cu daruri de suflet care îmi vor rămâne în topografia oraşului meu interior, cu amintiri şi cu proiecte comune de asanare a societăţii. Îi mulţumesc!

 

L-am întâlnit în lounge-ul de la Aeroportul Otopeni, într-o sâmbătă, la prânz, aşteptând să mă îmbarc spre Paris. M-am apropiat de el şi i-am spus smerită: „Blagosloviţi!”. A ridicat ochii surprins de jargonul folosit în context şi mi-a spus blând: „Doamne ajută!”. Aşa s-a născut o prietenie spirituală şi o polemică perpetuă. Ne-am înălţat amândoi nu doar la altitudinea de croazieră până în capitala Franţei, ci până la acceptarea propriilor noastre limite fiinţiale în raport cu Dumnezeu. I-am mărturisit câteva dintre păcatele mele conştientizate şi i-am pus multe dintre acele întrebări al căror răspuns nu poate fi găsit prin logica filosofică, răspunsurile acelea care pot fi multiple şi care pot lua forme diferite de-a lungul întregii vieţi, pentru că spre sfârşit, dacă eşti îndeajuns de înţelept, să poţi şti că nu ştii nimic, de fapt. Onestitatea cu care mi-a spus că nici el nu poate explica de ce ia Dumnezeu copilul de doi ani unei mame şi cu care mi-a recunoscut că şi călugării se pot îndrăgosti, l-au aşezat pe acest om în acatistele mele, pentru totdeauna. El m-a învăţat că cea mai mare putere a unui om este renunţarea din dragoste! Şi pentru asta îi mulţumesc!

 

Demult, cândva, am văzut-o la „Viena Café” de la etajul 1 al Hotelului Marriott, împreună cu o  cunoscută colegă de breaslă, cu care m-am îmbrăţişat afectiv. Aş fi vrut să fac acelaşi gest cu ea, dar nici nu ne cunoşteam şi nici colega nu ne-a introdus. M-am reîntors la partenerul meu de discuţie, dar nu mi-am luat privirea nicio secundă de la cele două şi nici gândul de-a deveni într-o zi prietenă cu doamna brunetă cu cei mai frumoşi ochi din lume! Și
s-a-ntâmplat! M-a binecuvântat cu prietenia ei, care a luat formele tristeţilor sau bucuriilor mele, mi-a devenit instanţă morală şi piedestal profesional, model inspiraţional în societatea civilă şi competitor greu de ajuns în nelimitările generozităţii sufleteşti. Pentru toate astea îi mulţumesc!

 

Îl citeam aproape săptămânal într-una dintre revistele de cultură ale urbei. Mă descria fără să ştie, purtându-mă în propriile-i ecouri recurente şi hrănindu-mi fanteziile de cititor prin simple aluzii intelectuale. Desigur era un filosof altfel, întrucât se specializase apriori în medicina trupului. Ştia exact ce cuvânt îţi ajunge în stomac, care îţi răneşte retina şi care îţi creşte pulsul.

În după-amiaza unei sâmbete, pe când urmăream un documentar dedicat unui trăirist, l-am văzut  pe ecranul televizorului într-o apariţie scurtă, dar care i-a fost suficientă pentru a-şi evidenţia capacitatea perfectă de semiolog în filosofia celui căruia îi era dedicat demersul jurnalistic.

L-am întâlnit pentru prima şi ultima dată printre rafturile bibliotecii Institutului Francez, renunţând la banca şi frunzele din Parcul Ioanid. Venea din lumea celor care scriu texte pentru a emoţiona, ca formă de protest faţă de puritanii ce cultivă superstiţia jargonului filosofic, dar era complet străin de independenţa care îţi dă libertatea să te ridici de la măsuţa Institutului pentru a te aşeza, câteva ore mai târziu, la cea de la Café Flore, de pildă, în aceeaşi companie.

Ne-am despărţit trist, întrebându-se ce îi mai poate oferi un bărbat unei femei ca mine, care are totul, şi răstignindu-se pe „crucea voluptuoasă” a unei fantasme feminine pe care am mai întreţinut-o o vreme prin comunicaţiile scurte moderne.

Pentru tot ce a scris înainte şi după mine, îi mulţumesc.

 

Era de ziua mea. Una dintre ultimele în care, conform obiceiului de-a apărea la televizor o dată pe an, participam la o emisiune la care am decis nu să primesc, ci să dăruiesc… două bilete la Alina Cojocaru, care venea să baleteze pe scena Operei Naţionale. O seară întreagă s-a gândit dacă să-şi folosească ultimii cenţi ai creditului de pe cartelă pentru a trimite un sms care ar fi înscris-o într-o competiţie cu mii de oameni. Pentru ea contau, întrucât îi putea folosi într-o altă situaţie sigură, lipsită de riscul eterului. Şi totuşi, l-a trimis.

Acel sms i-au adus ei cele două bilete pentru a-şi vedea live idolul, şi mie un copil mare extraordinar, pe umerii căruia am pus de multe ori cele mai emoţionante subiecte ale revistei. A încoronat toţi anii petrecuţi împreună cu tenacitate şi ambiţie profesională şi a crescut frumos până când am decis împreună că a venit etapa libertăţii de a-şi lansa noi provocări şi idealuri. Pentru dedicaţia cu care a semnat în paginile Q Magazine, îi mulţumesc.

 

Când am cunoscut-o, conducea un minister şi era un om de bază al Puterii. Am frecventat-o destul de puţin tocmai pentru că prietenia cu oamenii în funcţie fie te obligă la compromisul de-a le trece cu vederea greşeli, ceea ce e greu pentru un jurnalist cu vocaţie, fie te subiectivizează nepermis, sfârşind uman prin a exploata, chiar şi la nivel informaţional, relaţia. Am aşteptat să-şi termine mandatul pentru a ne putea vedea liniştite de prietenia noastră în care am crezut amândouă, dincolo de toate avantajele pe care ni le-am fi putut oferi una celeilalte. Această femeie m-a învăţat că Vitoria Lipan a coborât din paginile „Baltagului” în zilele noastre şi că nu există vârsta la care să-ţi găseşti liniştea, fericirea sau sufletul pereche. Îi mulţumesc că mi-a dat ocazia să fiu parte infimă la buchetul ei de mireasă.

 

Sunt doar câţiva dintre oamenii cărora am ţinut să le mulţumesc prin aceste rânduri. Există unul în plus, căruia îi exprim gratitudinea mea în fiecare clipă pentru infinita dragoste pe care mi-o poartă şi  pentru că mi-a dăruit o casă. Cea a  sufletului său.

Vă doresc un an nou cu oameni cărora să aveţi pentru ce să le mulţumiţi!

 

Sărbători îndumnezeite!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *