Sunt îndrăgostită de cărţile umoristice, satirice, ironice, uneori usturătoare, caustice, ba chiar şi de cărţile sau broşurile cu bancuri de orice tip: cu Bulă, cu Alinuţa, cu Hitler, Stalin sau Ceauşescu, cu olteni, blonde, chinezi, români, ruşi. Fără valoare intrinsecă, ar zice unii. Ba cu o valoare mai mare decât îţi poţi imagina, aş riposta eu. Mi-am găsit deseori refugiul în umor. Nu aş numi-o fugă de realitate cu orice preţ. Nu aş numi-o nici lipsă de maturitate şi de seriozitate în tratarea problemelor. Aş numi-o mai degrabă „salvarea mea”, modul meu de a găsi partea umoristică din orice situaţie (fie chiar vorba de o înmormântare, despărţire sau orice alt eveniment negativ din viaţa mea sau a altcuiva), l-aş numi spirit ludic, chef de joacă, păstrare a inocenţei. Nu a fost o alegere conştientă.
Nu l-am putut citi pe Paler (care chiar şi aşa rămâne preferatul meu) fără ca în fiecare zi să citesc câteva pagini din ironiile lui Cristoiu, când l-am citit pe Dostoievski am intrat în depresie iar din cauza anxietăţii pe punctul de a fi somatizată şi a nivelului scăzut de serotonină, m-am văzut nevoită să îl însoţesc cu porţia zilnică de bancuri.
Mintea mea se revoltă atât de mult când îi dau să rumege pagini cu potenţial depresiv, încât singură cere de urgenţă o cură de umor deîndată ce acest lucru este posibil.
Cât priveşte valoarea umorului, recunosc că pentru mine e un adevărat panaceu, dar pe lângă asta, multe din scrierile umoristice ascund adevăruri psihologice de necontestat. Ca de exemplu textul de mai jos, care din păcate nu îmi aparţine, ci îi aparţine lui Ion Cristoiu, gazetar şi scriitor ce mereu mă face să râd în hohote prin autenticitatea şi sinceritatea lui uşor vulgară, dar cu care reuşeşte să îşi transmită mesajul. Nu îl pot parafraza pentru că nota de originalitate a textelor sale este dată tocmai de acel umor ce nu se cade să fie reprodus de altcineva. Sper să ţi se pară şi ţie la fel de amuzant cum mi se pare mie . Iată-l:
„Chiar dacă unii n-ar recunoaşte-o nici morţi, sunt sigur că seria întâi din capodopera filmului deocheat Emanuelle a fost văzută de toţi românii. În seria respectivă, Emanuelle, o franţuzoaică top gun în materie de amor, călătoreşte de la Paris la Bangkok cu o cursă long courier. Ce i se întâmplă în avion se ştie deja. În timp ce toţi ceilalţi pasageri dorm, ea începe să se masturbeze. Văzând-o, un bărbat de pe celălalt rând de scaune, se ridică, vine lângă ea şi o posedă zdravăn. Scena e urmărită de un altul. Când primul îşi încheie activitatea, respectivul se mişcă de la locul lui, merge la Emanuelle, o ia în braţe, o duce la toaletă şi acolo o execută şi el din plin. Sincer să fiu, asemenea multor români, am crezut în scena respectivă. Şi tot sincer fiind, trebuie să recunosc, m-am gândit, nu fără invidie, la călătorii de pe cursele de durată. Ce pleaşcă pe ei! Să ai o femeie ca Emanuelle aşa, nici măcar fără efortul de a şti cum o cheamă. Păi, noi, muritorii de rând, trebuie să ne chinuim uneori ceasuri întregi până punem la pat o femeie. O fi vreun specific al curselor transoceanice – mi-am zis. Aşa ceva nu se poate întâmpla pe pământ. Nu se poate întâmpla aşa ceva nici pe cursele interne sau de scurtă durată, dat fiind că ele se desfăşoară în plină zi. În seria întâi din „Emanuelle”, întâmplarea e posibilă date fiind condiţiile deosebite ale unui zbor de long courier. Drumul durează ore în şir. E normal ca o femeie să fie încercată la un moment dat de nevoia de a se rezolva singură. Tot avionul doarme pe rupte. Moţăie şi stewardesele. Iar echipajul are alte treburi decât aceea de a da o raită prin avion. În acest context – mi-am spus – e posibil ca Emanuelle să fie posedată fără ca cineva să se scandalizeze. E posibil şi ca ea să fie dusă în braţe până la toaletă, de-a lungul întregului avion, fără a stârni vreo mirare şi, cu atât mai puţin, vreo indignare. E posibil ca ea să fie posedată în toaletă – mi-am zis -, dat fiind că, probabil, toaletele de pe cursele de lungă durată sunt extrem de spaţioase.
Am călătorit pe un traseu transoceanic întâia oară în viaţă cu prilejul vizitei în Japonia. Zborul a durat 12 ore. Pe parcursul lui nu am închis o clipă ochii. Am pândit tot timpul să văd dacă nu cumva vreo pasageră simte nevoia încercată de Emanuelle. Mă gândeam că poate am noroc. Dacă nu al primului bărbat din scena respectivă, atunci măcar al celui de-al doilea. Spre uriaşa mea dezamăgire, nu s-a întâmplat nimic. Avionul, deşi asemănător celui din „Emanuelle”, nu părea propice unei întâmplări ca în film. Întâi şi întâi că nu toată lumea dormea. Stewardesele nu dispăruseră cu totul. Se fâţâiau ca proastele încolo şi încoace prin aeronavă. În plus, spaţiul dintre scaune era destul de strâmt pentru o activitate ca-n „Emanuelle”. Abia dacă puteai întinde picioarele ca să moţăi un pic. Cum dracu` să mai faci şi amor! Nici toaleta nu lăsa impresia că ar putea găzdui o scenă erotică. Era atât de strâmtă că abia încăpea o persoană. Cum să posezi o femeie într-o asemenea chichineaţă?! Eram gata-gata să-mi zic dispreţuitor: ca-n filme. Adică inventat. Când, deodată, mi-am dat seama de ceva care-mi scăpase. Acţiunea din „Emanuelle” se petrecea la Business Class. Ori eu aveam bilet la Economic. Aşa că m-am pus pe aşteptare. Pentru o nouă ocazie de zbor transoceanic. De data asta la o altă clasă.” (Ion Cristoiu – „Prin dormitoarele Casei Albe”)
Nu voi detalia aici ce am înţeles eu pasajele de mai sus. Deja articolul a fost prea lung (nu e vina mea: e vina lui Cristoiu că a scris un text prea voluminos). Voi spune doar că în ciuda limbajului şi subiectului uşor cam deocheate (lucru care sper sa nu te deranjeze), mi-a descreţit fruntea pentru câteva momente, m-am trezit râzând fără voie şi fără să îmi propun (ceea ce e grozav, fie vorba între noi), în plus mi-a confirmat şi unele adevăruri psihologice. Ca de exemplu, disonanţa cognitivă consumatoare a nervilor gazetarului Cristoiu îl determină să îşi modifice într-un final universul cognitiv. Realitatea 1 (vorba vine, pentru că aventurile sexuale ale tinerei Emanuelle pe cursa transoceanică erau realităţi doar în mintea românului amator de fantezii cu franţuzoaice top gun) se regăseşte nitam-nisam într-o disonanţă greu de dus de psihicul bietului conaţional cu realitatea numărul 2, şi anume ceea ce constată prin proprie experienţă în avionul care îl transporta spre Japonia. Altfel spus, realitatea 2 anulează realitatea 1, or…ce reverii de ia foc hârtia dacă scriu despre ele a generat realitatea 1 din momentul vizionării filmului până în clipa zborului… Cum să renunţe la realitatea 1 pentru cruda realitate 2? Cum îşi recâştigă Cristoiu consonanţa? Negând realitatea 2 şi legându-se de un detaliu care repune realitatea 1 la locul pe care l-a avut atâţia ani: a-ha, păi stai, mă, aşa, fanteziile astea sunt perfect pertinente, doar că nu merg la economic class; la business class sigur se întâmplă ca în film. Încercând să reducă disonanţa, individul evită în mod activ situaţiile şi informaţia care ar putea să o amplifice. Nu vrea să creadă că diferenţa între Business şi Economic nu e atât de mare încât să permită transpunerea filmului în concret şi urmează să călătorească la clasa 1 mult mult mai târziu (asta ştiu eu, citind cartea : -)).
Despre realitatea erotică a lui Cristoiu vorbeşte şi Tor Norretranders în cartea sa „Iluzia utilizatorului”: considerăm adevăr ceea ce se potriveşte convingerilor noastre. În studiile sale privind conştiinţa, Norretranfers tratează creierul uman ca pe un calculator şi critică ineficienţa proceselor din sfera conştiinţei, aceasta fiind limitată la 20 biţi/secundă. Iar subconştientul (ingratul!) sprijină conştientul în activitatea de reducere a cantităţii de informaţie receptată şi percepută. Ne concentrăm în general doar pe ceea ce putem percepe, din acest motiv luptându-ne cu mare greutate să ne descurcăm şi să acceptăm ceva nou, ceva neînchipuit. Creierul nostru încearcă disperat să introducă noul input în tiparele existente. Gândeşte-te: care e noul input? Aventura Emanuellei (atenţie! Filmul e din `74 şi peste 10 ani conaţionalul nostru, vizionându-l de foarte multă vreme la video-ul unuie prieten, a trăit cu impresia că ceea ce se vede reprezintă realitatea) sau nenorocitul de avion în care nici măcar nu s-a îmbarcat la clasa potrivită, care să permită satisfacerea unor astfel de fantezii? Adevărul reprezintă realitatea pe care alegem să o vedem în acel moment, realitate ce reuşeşte să se muleze în mod ideal pe nevoile şi aşteptările noastre. Dacă nevoile noastre din momentul cu pricina sunt satisfăcute cu adevărul tocmai aflat, nu avem nici curajul, nici nevoia de a merge mai departe, de a verifica sau de afla mai mult, poate adevărul adevărat. Creierul vede doar ceea ce vrea să vadă. Extrage din realitate doar informaţiile care ar putea să întărească scenariul existent deja şi cu care suntem mulţumiţi.
În plus, ca orice film, determină asupra impresionabilului Cristoiu (glumesc, e doar ironic şi hazliu) apariţia efectului lacului Wobegon. Nu în ceea ce îl priveşte. Nu chiar. E totuşi conştient de propriile limitări. Ci în ceea ce priveşte elementele realităţii create de mintea lui şi desigur, de mintea realizatorilor filmului. Oraşul imaginar Lake Wobegon se referă la tendinţa umană de a supraestima realizările şi capacităţile sale sau ale altcuiva (depinde de context), în oraşul respectiv toate femeile fiind puternice, toţi bărbaţii arătând bine şi toţi copiii fiind peste medie. Astfel, extrapolând: toate femeile arată precum Emanuelle, au dorinţe ca Emanuelle, bineînţeles că nu pot rezista un drum lung de 12 ore „nerezolvate”, toţi bărbaţii din avion sunt puternici şi virili, toate femeile sunt disponibile pentru o partidă de sex în wc-ul aeronavei, toate stewardesele, echipajul, eventual inclusiv pilotul dorm ca nişte prunci, toate toaletele avioanelor de pe cursele transoceanice sunt spaţioase cât pentru un gang-bang, toţi pasagerii dorm şi fac amor pe rând şi nu în ultimul rând toată lumea ajunge fericită la destinaţie. Nu există medie, există doar supraestimare şi superlative.
Cred că se pot învăţa multe şi din cărţile umoristice, deşi la prima vedere nu aduc plus valoare, ci pot fi interpretate ca o pierdere de vreme. Pierdere de vreme pe care mi-o asum cu prisosinţă. Vrei să ştii cum i-au fost rezolvate dilemele psihologice gazetarului Cristoiu? Uite cum:
„La urcarea în avion, surpriză totală. Business Class, pentru care am plătit o căciulă de dolari, dacă la valută se aplică sintagma băştinaşă cu căciula, valabilă în general pentru lei, e de fapt, o jumătate de avion despărţită de cealaltă printr-o cârpă.
…….
Din când în când trag totuşi cu ochiul dincolo de cârpă, să văd dacă ăia de la Economic Class se bucură de aceleaşi privilegii ca şi mine. În scurt timp, cu inteligenţa ascuţită, tipică românului plecat în străinătate, îmi dau seama că e o diferenţă. La Business Class, unde ne aflăm, se serveşte băutură pe gratis, cât îţi vrea inima. Clasa Business costă dublu decât cea Economic. Disperat să nu fi prăpădit banii degeaba, mă pun pe băut.”
…şi uite aşa a murit Mitul Emanuelle. Şi tot uite aşa se apucă românul de băutură. Având la bază tot un principiu psihologic: o dependenţă nouă înlocuieşte una veche.