Povestea lui George Enescu

Maine debuteaza Festivalul „George Enescu”. Este una dintre putinele realizari ale Romaniei dupa 1989. Este momentul si motivul care face sa se vorbeasca si sa se scrie despre tara noastra laudativ, cu admiratie si cu respect. Si toate acestea meritat.

 

Din 1996, cand am primit cadou un abonament, n-am absentat la niciuna dintre editiile urmatoare. Gusturile mele in materie de muzica simfonica, contemporana, opera si balet s-au dezvoltat, s-au șlefuit, s-au rafinat si datorita acestui Festival, independent de alte alegeri ale mele.

Cu ani in urma am pus flori la mormantul compozitorului roman aflat in cimitirul Pere Lachaise.

Pentru ca vom avea in revista cronici permanente specializate, prefer ca acum sa scriu mai mult despre Enescu, așa cum mi-l amintesc eu, din memoriile lui pe care i le-am citit cu ani in urma.

 

Copilul

S-a nascut din parinti romani, in satul  Liveni, judetul Dorohoi, in inima Moldovei. Enescu spunea ca nimic nu este mai variat decat tara in care s-a nascut. „Comparati lantul muntilor Carpati cu campia Moldovei. Intr-o parte, munti imenși, abisuri, roci vulcanice. De cealalta, vai cat vezi cu ochii, ravene si campia pe care e greu sa o descrii celui ce n-a vazut-o niciodata”.

Enescu purta o dubla pecete, de taran si de mistic. Pamantul si religia au fost divinitatile copilariei sale. Le-a ramas credincios transferandu-le in muzica. Dupa el, singura valoare sigura este pamantul: din nefericire, nu mai avea niciun petec.

Enescu spunea spre sfarșitul vietii ca muzica ii apare din cele mai indepartate amintiri, pentru simplul fapt ca nu a existat vreodata o frontiera intre „viata si arta” sa. A avut permanent sentimentul ca a trait, a respirat, a gandit prin muzica. Gasea in muzica populara romaneasca o stranie melancolie. „Pentru mine, aceasta muzica este, inainte de toate, o muzica a visarii, pentru ca revine cu obstinatie in minor, culoarea insasi a visarii nostalgice”.

Cand avea doar trei ani a auzit, din intamplare, un taraf de tigani, format dintr-un nai, cateva viori, un tambal si un contrabas. A fost atat de impresionat incat a doua zi a incercat sa intinda un fir de ata de cusut pe o bucata de lemn si, incredintat ca chiar construise o vioara, imita ceea ce auzise cu o zi inainte. Fluiera imitand naiul si cu niște bete de lemn improviza tambalul. Aceasta a fost prima experienta muzicala a lui Enescu si prima sa „orchestra”.

Ceva mai tarziu, parintii i-au daruit o vioara cu trei corzi. „Am luat-o si fara sa stau pe ganduri, am aruncat-o in foc!”, ofensat. Isi dorea o vioara adevarata, cu numarul reglementar de strune.

„La Liveni, eram tot atat de pierdut ca si Franz Liszt la Raiding, in fundul Ungariei, cu șaptezeci si cinci de ani in urma…”.

Cand avea cinci ani, tatal sau l-a dus la Iași, prezentandu-l unui discipol al lui Vieuxtemps, care se numea Caudella. Rugat de acesta sa cante ceva, Enescu il pune sa cante el mai intai, „sa vada daca stie”! Violonistul i-a spus tatalui ca are un fiu prost crescut, dar lipsit de ranchiuna, l-a incurajat, recomandandu-i tatalui sa-l puna sa invete notatia muzicala.

„– Daca vrei cu adevarat sa faci muzica, trebuie sa inveti notele, i-a spus tatal. – Dar tata, muzica se canta, nu se citește! i-a raspuns fiul.” Insa cand i-a propus ca alternativa la muzica, pazitul porcilor, Enescu a preferat prima varianta. Așa se face ca pe pamant a aparut un muzician in plus si un porcar in minus.

Fara sa stea pe ganduri a inceput sa compuna. Nu stia nimic, nu ascultase nimic sau prea putin, nu a avut prin preajma o persoana care sa-l influenteze, si totusi, de copil, a avut aceasta dorinta de-a fi compozitor. Cu o idee fixa in minte, misti muntii din loc, caci faptul ca nu stie sau nu poate nu l-a oprit niciodata din drum pe un om incapatanat, credea Enescu. Si adevarul este ca fiecare mare muzician al lumii, indiferent ca a fost compozitor sau interpret, demonstreaza validitatea acestui principiu.

Pentru ca un copil este mic, lumea isi imagineaza ca si visele lui sunt la fel. Gresit. La inceputurile lor, Mozart sau Saint-Saens compuneau cantece de leagan sau mici dansuri. Enescu, avand oroare de astfel de compozitii, a „debutat” cu opera. Niste opere mai speciale, e adevarat, fiindca cea mai scurta avea doar douasprezece masuri. Pe manuscrisul celei mai lungi scrisese „Pamant Romanesc, opera pentru pian si vioara de George Enescu, compozitor roman, in varsta de cinci ani”.

 

Viena si Paris

In 1888, pe cand implinea sapte ani, speriati de o epidemie de difterie si de faptul ca le murisera deja cinci copii de aceasta boala, parintii decid sa se mute din regiune si, urmand sfaturile lui Caudella de-a cultiva darurile naturale ale copilului, Enescu este trimis la Viena sa studieze.

Enescu a fost cucerit de muzica lui Brahms, care ii amintea de lirismul bucolicelor sale tinuturi, dar va continua sa-l iubeasca toata viata pe Wagner, declarand ca a iubi ceva este un lucru „grav si definitiv”. De la zece ani, anumite cromatisme wagneriene ii intrasera in sange si considera ca a se dezice de ele, mai tarziu, echivala cu a-si taia o mana sau un picior. Despre oamenii care crezusera ca-l adora pe Wagner la douzeci de ani, dar il negau la cincizeci, Enescu spunea ca nu l-au iubit, de fapt, niciodata.

Unul dintre wagnerienii cei mai profunzi pe care ii cunosc ramane Adrian Nastase, cel caruia, in buna masura, ii datoram editia din 1996 a festivalului si pastrarea nivelului acestui eveniment in anii care au urmat.

Dupa sase ani de Viena, a venit randul Parisului. Mai bine de un secol, Viena fusese capitala Europei muzicale. In 1894, insa, aceasta a cedat locul Parisului. Odata cu imbatranirea lui Brahms se stingea marea generatie romantica. De partea cealalta, Parisul renastea prin Saint-Saens, iar Schola Cantorum continua sa produca talente. Faure, Debussy, Maurice Ravel, Roger Ducasse, Bizet, Berlioz erau doar cativa dintre cei care faceau acum din orasul luminilor si farul muzicii.

Pe langa desavarsirea artei, Enescu spune c-a invatat de la Faure si principiul de viata potrivit caruia ambitia si ranchiuna sunt stari care risipesc timpul si fortele.

La 15 ani scrie Poema romana, dar incepe sa se indoiasca de talentul sau de compozitor, fiind tentat sa ramana doar violonist. Saint-Saens ii spune sa nu renunte. Acum incepe „rivalitatea” cu Thibaud, pe care Enescu il considera un violonist unic in lume.

„Multi oameni de cea mai buna credinta isi imagineaza ca un compozitor ar fi un fel de muritor privilegiat, al carui drum in viata este asternut cu trandafiri. Ce iluzie! Personal, l-as descrie mai bine ca pe un om ce indura supliciile impuse altadata martirilor”, spunea Enescu. Ii dau dreptate. Amintiti-va doar cele pe care le-am descris cu cateva luni in urma, despre drumul pianistului Lang Lang spre gloria mondiala! Cata suferinta, cate lacrimi, cata deznadejde, cate privatiuni, cate dureri… care nu vor putea fi uitate vreodata, nici macar acum, cand este invitat sa concerteze in deschiderea olimpiadelor internationale sau in fata presedintilor chinez si american, la Casa Alba.

Enescu are aproape saptesprezece ani cand i se interpreteaza in concert public compozitia Poema romana. Paris, 6 februarie 1898, prima auditie.

Este un violinist, spuneau compozitorii. Este un compozitor, spuneau virtuozii. Este doar un foc de paie, proclamau altii. Toti vorbeau despre Poema romana.

De la Sonata a doua pentru pian si vioara, Enescu spune c-a inceput sa devina el insusi, ca a simtit ca poate merge pe picioarele lui, chiar sa fuga foarte repede si a capatat forta in fata criticior care pana atunci il raneau. El spunea ca foarte adesea e suficient un singur cuvant dur ca sa te darame si un altul, incurajator, ca sa te invie din nou.

George Enescu s-a considerat mereu un polifonist si a avut oroare de compozitiile care stagneaza. Pentru el muzica nu era doar o stare, ci o actiune, un ansamblu de idei si miscari, o fuga in diferite directii. De aceea, muzica lui si placea si nu colegilor si profesorilor.

Desi adora Parisul, s-a simtit mereu, din punct de vedere artistic, dezradacinat. Lumea pariziana era prea cerebrala pentru el, care ramasese, in ciuda distantei, baiatul sensibil de pe plaiurile Romaniei. „Un salbatic pe care nimic nu reusea sa-l disciplineze definitiv, un independent nedezmintit, care nu accepta nicio constrangere si nu se voia al vreunei scoli, nici chiar al celei unde isi terminase studiile muzicale”. A avut maestri admirabili si prieteni fermecatori, dar, intrebat la ce data a terminat Conservatorul de la Paris, Enescu zicea ca nu stie ce sa raspunda pentru ca i s-a parut mereu, cel putin in adancul sau fiintial, ca a parasit Conservatorul chiar in ziua in care a intrat in el.

 

Violonist? Nu. Compozitor.

Cand se vorbeste de George Enescu, in Europa, lumea se gandeste la violonist si, in America, la compozitor. Enescu spunea despre el ca se simte compozitor pana in maduva oaselor, consacrandu-si intotdeauna fortele dragostei pentru muzica si incercarii de-a o crea. Ca sa se scuteasca de crearea unor melodii neinsemnate pentru editori sau a unor  aranjamente muzicale pentru diferite evenimente, s-a refugiat in vioara, considerand-o o salvare, nu cea dintai optiune. Cand privea vioara, in cutia ei – „mortul acesta lucios in sicriasul sau” – Enescu ii spunea: „Esti foarte frumoasa, prietena, esti foarte delicata, dar esti prea mica!”. N-a iubit-o vreodata cu adevarat, Hazardul si vointa tatalui au ales vioara pentru Enescu. S-a simtit cu mult mai bucuros, mereu, in fata pianului.

Daca s-a impus si ca violonist a fost doar pentru a inlocui pasiunea cu multa munca. De multe ori, se apuca de vioara „cu elanul unui caine batut sau al unui ocnas care-si taraie ghiuleaua”. Spre sfarsitul vietii, atunci cand cu toti ne permitem adevarurile necamuflate, compozitorul spune ca, spre deosebire de casatoria din dragoste, el s-a „casatorit” cu vioara din ratiune.

Un cuvant de simpatie pentru una din lucrarile sale ii facea mai multa placere decat toate laudele rostite la adresa artei sale de interpret.

Chiar si avand vioara in mana, s-a considerat mereu un om singur, zidit intr-un fel de tacere interioara. El insuși s-a descris pe scena ca fiind „nemiscat si zidit in singuratate”.

In ciuda faptului ca mare parte din viata si-a petrecut-o pe scena, emotia si o oarecare slabiciune in fata publicului nu l-a parasit vreodata. Daruia bucuria pe care el n-o simtea intotdeauna. Pana si aplauzele il lasau indiferent. Le vedea ca pe un rug din care se inalta o „tamaie densa” care nu-i producea nicio emotie.

Enescu spunea despre virtuozi ca in timp pentru toti sunt niste fiinte invidiate si adulate, in realitate, sunt niste martiri, niste ocnasi, niste sfinti.

Cu multi ani in urma, Enescu spunea profetic ca epoca noastra devine cea a vedetei ambulante, semn sigur de decadenta. „Cand se acorda interpretului mai mult interes decat autorului, cand maniera in care executa un tril sau reusita unui arpegiu provoaca mai mult entuziasm decat talentul cheltuit pentru a scrie o sonata sau o opera, inseamna ca sfarsitul este aproape!”. De aceea, ar fi bine ca zilele acestea, in memoria celui mai important compozitor roman, cand ne vom aseza in fotoliile salilor in care vom urmari concertele din cadrul Festivalului, sa proportionam corect extazul nostru interior, intre compozitor si interpret.

 

Idolii lui Enescu

Intr-o zi, dupa ce interpretase trei Sonate ale lui Brahms, cineva l-a intrebat daca i s-a intamplat vreodata sa se creada insusi autorul. De atunci, Enescu a  considerat mereu ca nu este un sacrilegiu sa se confunde cu autorul unei capodopere si admitea onest ca aceasta este o iluzie care fecundeaza arta de-a interpreta respectiva muzica. „Pentru mine, care visez fara incetare insotit de marii disparuti, daca nu ma transport in secolul al XVIII-lea cantandu-l pe Bach, daca nu ma cred Beethoven cand atac Sonata Kreutzer, mi se pare ca nu pot sa-i interpretez bine”.

Cei trei B, Brahms, Bach si Beethoven, au fost idolii lui George Enescu. Despre Bach spune ca este Sfantul Petru al muzicii. „Ca sa-l evoc cum se cuvine, ar trebui sa port odajdii si cadelnita in mana!”.

Pe Wagner il considera cel mai tulburator dintre toti compozitorii, cel care, vorbind despre zei, li se adreseaza oamenilor, celei mai ascunse parti a fiecaruia dintre noi.

Amintindu-si-l pe Taine care compara omul cu o pendula, Enescu era de parere ca reusita sau ratata, orice existenta are aventura ei, drama ei secreta. „Arcul din mine, drama si aventura mea se regasesc in trei silabe pe care Sofocle le-a facut faimoase: Oedip”.

Nu a spus vreodata daca Oedip este cea mai desavarsita dintre lucrarile sale, insa aceasta i-a fost cu certitudine cea mai draga dintre toate. Mai intai, pentru ca i-a dedicat ani intregi de truda si de chin. Apoi, pentru ca a pus in aceasta opera toata fiinta sa, pana la a se identifica in unele momente cu eroul sau.

Am vazut opera montata, cu cativa ani in urma, pe scena ONB-ului si ramane unul dintre momentele gravate in memoria mea afectiva. Mi-as dori sa vad si una dintre montarile internationale, mai ales ca dupa anii ’50 aceasta creatie a inregistrat un reviriment in repertoriul teatrelor lirice ale lumii.

Pe langa tragedia sofocliana, Oedipul enescian poarta in note propria drama inspirata de dragostea celei careia i-a si fost dedicata, Maruca Cantacuzino, femeia adorata de compozitor si careia i-a suportat casnicia cu un print si i-a iertat pasiunea pentru filosoful Nae Ionescu. Scena ochilor scosi poate fi suprapusa cu cea in care Maruca isi toarna acid pe fata, orbita de pasiunea nebuna pentru filosoful trairist, cand acesta vrea s-o paraseasca. Enescu se intoarce de la Paris pentru a-i fi alaturi si a se casatori cu ea, in semn de dragoste suprema.

Joi, 15 septembrie, puteti vedea montarea de la ONB, cu Stefan Ignat in rolul eroului principal. Este una dintre recomandarile mele pentru aceasta luna muzicala.

Raspunsul lui Oedip dat Sfinxului abia trezit din somn este o tema la care ma gandesc adesea si asupra caruia am polemizat cu multi oameni instruiti in incercarea noastra de-a transa conflictul stiintifico-religios: omul sau destinul?

 

Doar inelul de aur

„Dintre toate activitatile spiritului, compozitia muzicala este cea mai misterioasa si, in esenta, cea mai elementara”, spunea Enescu.

Vom avea o luna de zile la dispozitie sa evaluam noi inșine misterul atator compozitii si arta, maiestria pe care au dobandit-o marii dirijori si virtuozii care vor concerta in cadrul Festivalului „George Enescu”. Seara pe care o astept cel mai mult este aceea in care il voi revedea pe Zubin Mehta, dirijorul de a carui tehnica m-am indragostit prin anii ’90, de la primul concert al celor trei tenori.

 

Ca o concluzie,  Enescu privea inapoi spre oceanul vietii sale oglindit in cerul sau, muzica. Cum credea in muzica pe care a iubit-o atat, credea in Dumnezeu care l-a creat. „Trebuie sa fii foarte naiv, dupa umila mea parere, sa declare cu seriozitate ca el nu exista”, spunea compozitorul care nu-si ascundea insa teama fata de unele cai pe care oamenii le aleg ca sa ajunga la El si fata de unele religii pe care le gasea amare.

George Enescu nu a cautat gloria si poate tocmai de aceea a avut parte de  ea.

„Cand suntem copii, parintii ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece in deget un inel de aur. Mai tarziu, pentru a ne consola ca imbatranim, prietenii buni ne ofera o coroana de lauri. Toate sunt jucarii – toate sunt de forma rotunda – dar jucarii! Nu mi-am dorit decat inelul de aur.”

Povestea vietii lui Enescu a inceput pe plaiurile Moldovei si s-a terminat in inima Parisului. Este insa o poveste mereu vie prin muzica.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *