Ce-am făcut la Londra…

 

Nu ştiu să definesc geneza iubirii mele pentru operă. N-am avut în familie nici muzicieni, nici artişti şi nici măcar pasionaţi. În şcoală eram complet afon la muzică şi nu excelam nici la alte „arte”, cu excepţia literaturii, unde mă remarcam prin compoziţii care depăşeau imaginaţia normal a unui copil la vârsta aceea.

Nu mai ţin minte nici măcar cum am ajuns la prima reprezentaţie de operă. Parcă regăsesc în ceaţa vremurilor câteva întâlniri ale preşedintelui Ion Iliescu, pe care, fiind acreditată la Cotroceni, eram obligată să-l însoţesc la momente aniversare ale ONB sau ale unor artişti lirici. Fiind într-o perpetuă contemplare a frumuseţii statuare şi a eleganţei aristocrate pe care Eugenia Moldoveanu, membru PSD, le afişa, tot prin acele vremuri, am urmărit pe video câteva din rolurile sale. Apoi, în primele mele călătorii, marile scene lirice ale lumii reprezentau must-uri pe care trebuia să le vizitez (tratându-le aproape ca pe nişte muzee depozitare de destine umane). Cred că opera a avut noroc, în ceea ce mă priveşte, cu fapxul că printre primele reprezentanţii văzute au fost cele verdiene sau pucciniene, pline de romantism dramatic, creeându-se astfel un coup de foudre pe care n-am ştiut să-l explic vreodată şi nu am învăţat nici până acum.

„De ce opera ?” a fost şi întrebarea pe care şi-au pus-o 350 de invitati din lumea întreagă, participanţi la „European Opera Forum”, găzduit timp de trei zile la Londra, la care eu am reprezentat Asociatia „Friends of Opera”. Dezbaterile de interior au fost însoţite de-un soare mediteraneean, la exterior, cum n-a mai vazut capitala britanică de mult, făcându-ne, pe mulţi dintre noi, să ne întrebăm dăca nu cumva am greşit orasul.

Într-o ordine aleatorie, raspunsurile la întrebare ar putea fi multiple. Pentru că opera este o superbă trecere între trecut şi prezent, transformând vechile tragedii antice în artă contemporană. Pentru că este transnaţională, fiind scena de pe care se pot lansa staruri internaţionale, indiferent de ţara de origine, talentul fiind singura cerinţă.

Pentru că este o oglindă a societăţii în care privim de la vechile mituri, la dramele lumii moderne cu moravurile fiecărei epoci. Pentru că influenţează mentalităţile şi modelează sufletul. Pentru că este o artă transdisciplinară în care se întrepătrund text, muzică, dans, imagini. Pentru dramatismul şi puritatea sentimentelor care pot fi transmise şi induse în spectatorul din sală. Pentru că, aşa cum ne demonstrează doi dintre cei mai talentaţi creatori ai operei moderne, Mark-Anthony Turnage şi Richard Thomas, care semnează creaţia „Anna Nicole”, opera poate găsi în orice viaţă glorie şi tragedie pentru a le urca pe scenă. Poate nu în ultimul rând, pentru că nimeni nu iese dintr-o sala în care a vazut „Traviata” sau „Pescuitorii de perle” la fel precum intrase. Şi schimbarea nu este în subterane, ci în înalturi ale spiritului şi ale emoţiei.

Însă, pragmatic vorbind, şi opera traversează criza economică. Bugetele care îi erau destinate s-au diminuat drastic şi se pune chiar problema desfiinţării unor scene istorice, nemaivorbind de ţările africane în care nici nu există cultura culturii în toate formele ei şi în care până şi viaţa de mâine este o loterie a sorţii.

În aceste timpuri în care democraţiile liberale au pledat tot mai mult pentru diminuarea rolului statului, datoria morală a celor mai bogaţi dintre noi devine şi datoria de-a sprijini financiar cultura. Instituţia mecenatului trebuie să se reinventeze nu doar sub presiunea urgenţei, ci si a invaziei tehnologice tot mai agresive asupra omului din viaţa căruia formele clasice de emancipare spirituală par să fie, încet, incet, eliminate.

Experienţa operei nu poate fi înlocuita de niciun dvd, de niciun site pe net şi de nicio tehnologie 3D. Bărbatul pe care-l iubesc şi care a fondat cea mai importantă companie de soluţii tehnologice din Romania nu poate înlocui, cu toate miile sale de angajaţi şi sistemele avantgardiste de IT, experienta trăită live la Arena din Verona in care Aida alege să moară alături de Radames, în acelaşi mormânt.

Din păcate, ca şi în cazul Academiei Romane, care dacă nu a putut corecta greşelile de exprimare ale analfabetilor le-a omologat prin DEX, alăturându-le formelor corecte, opera de astăzi pare să coboare „în strada” modernismului pentru a atrage atenţia asupra ei şi deci, pentru a supravieţui.

Valery Gergiev, invitat să conferenţieze în context, nu atât ca excepţional conducător de orchestră, ci, mai ales ca director al celebrului teatru Mariinsky, a rostit cu o tristeţe nedisimulata că dacă marile opere sau orchestre ale lumii nu îşi vor coborî nivelul pretenţiilor financiare, riscă la început audienţe reduse şi apoi, chiar dispariţia.

Cu patru ani înainte de-a participa la acest Forum care a tras semnalul de alarmă, primul parteneriat media pe care l-am semnat dupa ce am fondat revista Q Magazine a fost cu Opera Româna. Aportul meu la această artă vine prin a mediatiza frumuseţea şi necesităţile ei. Gilda Lazar este un alt om care, odată ajuns în poziţia deciziei financiare într-o companie multinaţionala, şi-a canalizat forţa de a influenţa şi de-a mobiliza resurse, sub cupola Asociaţiei „Friends of Opera”, pe care a fondat-o alături de oameni precum Victor Opaschi, Dan Pascariu, Eugenia Taubman etc. Ei precum şi alţii, fiecare dintre noi, ne putem gândi cum să sprijinim o formă de cultură pe care într-o zi, copiii noştri ar putea-o alege ca destin profesional. Eu nu am copii, dar dacă aş avea, mi-ar plăcea ca Dumnezeu s-aleaga pentru ei mai degrabă destinul Annei Netrebko decât pe cel al lui Zuckerberg. Sigur, este o opţiune personală care se degajă prin prisma ADN-ului meu sufletesc, intelectual, spiritual. Poate vă veţi gândi puţin mai mult la răspunsul „în ce lume vreau să mai trăiesc şi vreau să trăiască şi cei pe care îi iubesc”? Răspunsul poate fi la fel de confuz sau de exact precum cel din drepxul întrebării: De ce opera ?

Am încoronat debate-urile din cursul zilei, cu operele de seara, alegând la English National Opera, (o sală despre a cărei arhitectură, candelabre, incrustaţii sculpxurale şi balcoane, aş putea spune că mi s-au părut mai frumoase decât la Covent Garden), „Lucrezia Borgia” şi, a doua zi, „Parsifal”.

Diferenţa dintre cele două este că cea dintre Donizetti şi Wagner, dintre istoria romantică şi cea religioasă, (am zis istorie nu muzică, Wagner fiind unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai romantismului muzical ) dintre bel canto şi bass, dintre mine, sensibilă, îndrăgostită de compozitorii lirici italieni şi Adrian Nastase, pragmatic rece, fan wagnerian.

De altfel, mărturisesc că nici nu am rezistat la toate cele trei acte ale lui „Parsifal”, nu atât pentru că nu mi-ar fi placut şi nici pentru că dura 6 ore, ci pentru ca pauzele dintre acte erau de 45 de minute, adică prea puţin pentru a avea timp să ieşi să bei o cafea în apropiere şi prea mult pentru a nu te plictisi în foaier.

Mi-am amintit-o pe Florina Cercel pe care am vazut-o cu vreun an în urmă, pe secena Naţionalului, interpretând cu multă forţă rolul Lucreziei. Sigur că muzica donizzetiană hiperbolizează dramatismul şi vibraţiile sufleteşti, însa Lucrezia Borgia este asa un personaj controversat încât orice formă de artă care o are ca personaj central, nu te lasă indiferent. Această femeie frumoasă, care a murit înainte de a implini 40 de ani, a fost acuzată nu doar de relaţii incestuoase cu fratele sau, Cesare Borgia ( căruia îi datorăm celebrul tratat de politică machivalian ”Principele”) şi cu tatăl său, Rodrigo Borgia, devenit ulterior Papa Alexandru al VIlea, ci şi de nenumărate crime a căror vinovăţie n-a stabilit-o nimeni cu exactitate. Cu un destin care, cel puţin la nivelul celor trei căsătorii, i-a fost stabilit apriori de tatăl său, o puterm considera pe Lucrezia, în termenii de astăzi, drepx victimă a abuzurilor. Donizetti focusează opera sa pe ultimii ani de viaţă ai eroinei, în care aceasta îşi regăseşte fiul abandonat, avut din prima casătorie, aruncând îndoiala asupra caracterului de diavol perfect al Lucreziei Borgia, atât timp cât este capabilă de sentimente materne înduioşătoare care o determină să facă orice pentru a-şi salva fiul de la moarte. Deşi această operă nu este în repertoriul ONB, muzica donizzetiana este la fel de sublimă şi în „Lucia de Lammermoor”, pe care o puteţi vedea la Bucureşti.

Despre „Parsifal” voi avea ideile clare şi complete abia după ce voi vedea şi ultimele două acte. Ce ştiu încă de acum este fapxul că muzica wagneriană are o forţă căreia puţini îi rezistă şi nu o iubesc decât cei care o pot domina. „Parsifal” nu este opera cu care trebuie să debuteze „aventura” unui profan cu această artă, ci mai degrabă, poate fi încununarea, un fel de grad 33 al iluminării şi cunoaşterii valorilor muzicii clasice.

Între dezbateri despre viitorul operei şi montările destul de austere ale celor două opere pe care le-am vazut, am facut o incursiuni şi în statistici. Aşa am descoperit care sunt cele mai „opera-„tice oraşe din lume: Viena, Berlin, Londra, care sunt compozitorii cei mai populari: Verdi, Puccini, Wagner şi Rosinni, Care sunt cele mai montate opere: „Flautul fermecat”, „Traviata”, „Carmen”, „Boema” şi „Nunta lui Figaro”.

După cele trei zile ale „European Opera Forum”, Londra aşteapxă nunta regală dintre Printul Wiliam şi Kate Midleton. Majoritatea magazinelor amintesc prin obiecte imprimate sau prin afişe care îi înfăţişează pe cei doi, apropierea evenimentului.

M-am reîntors la Ritz să-mi amintesc de unde a începutul totul ( între noi doi), am căutat piesele noii colecţii semnate Kate Moss la TopShop, m-am plimbat prin Hyde Park şi-am făcut o incursiune în Afganistan, în ultima zi a expoziţiei de la British Museum care a reunit vestigii, bijuterii şi obiecte din sticlă din această ţară despre care mulţi dintre noi au impresia că este un loc al terorii şi al războiului, dar care ascunde influenţele istorice ale marilor imperii la intersecţia cărora s-a aflat.

English National Opera

British Museum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *