Cititi si zambiti!

Unul dintre cele mai amuzante, la propriu, daruri pe care le-am primit de Crăciun a fost cartea „Umor judiciar – Perle de tribunal" – scrisă de avocatul Florin Costiniu, fost judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, până de curând. […]

Celor care cred că a râde este doar consecinţa veseliei, le-aş răspunde cu Cehov sau Shaw care spuneau că „umorul este un lucru foarte serios" şi i-aş îndemna să cumpere această carte, apăruta la Editura Hamangiu, pentru a plonja fără plasă într-un univers plin de anecdotică, atât din partea celor cu robă (avocaţi sau magistraţi), cât ăi din partea justiţiabililor.

Comparabile cu „perlele de la examenul de bacalaureat", cele din sălile de judecată sunt la fel de spumoase, de efervescente şi, pe alocuri, de înalt spiritual. Incultura, prostia şi imbecilitatea nu ocoleşte însă nici măcar absolvenţii unei facultăţi de renume, precum este cea de Drepx. Profesorul Costiniu trece însă sub tăcere discretă numele unei colege judecătoare care îi dicta grefierei „vecini de palmier", în loc de „vecini de palier" sau al alteia care s-a isterizat când un avocat a concluzionat că unul dintre argumentele pledoariei sale este „irefutabil", ţipând la el şi apostrofându-l ca in sala ei… „să se poarte cuviincios şi să nu mai vorbească măscări, că-l amendează imediat !". La sfârşitul lecturii, l-am întrebat pe profesorul Costiniu ce-l mai face să zâmbească, mai ales în zilele dramatice ale României de azi. Iată ce mi-a răspuns:

 

O carte de umor. Scrisă de un om trist??? Sau de un om care, dacă nu ar râde, ar înnebuni?

Florin Costiniu: Nu sunt un tip trist. Poate întristat. Dar cred şi eu că o zi în care nu ai râs este o zi pierdută.

 

Justiţiabilul, dar şi cei cu robă, iau chipul societăţii. Când inculţi, când naivi, când candid imbecili, când înalţi spiritual. Cum e societatea care vine la tribunal? S-a schimbat ea, de a lungul timpului?

F.C.: Cei care ajung la tribunal sunt un eşantion reprezentativ al societăţii respective, aşa cum un litru din apa oceanului îi reflectă compoziţia. Societatea se schimbă, moravurile (şi năravurile) – foarte încet şi greu.

 

O Înaltă Curte îţi aduce şi satisfacţii mai înalte sau gradul de inteligenţă al justiţiabililor este acelaşi?

F.C.: Înalta Curte judecă procese din toată ţara, deci justiţiabilii sunt aceiaşi. Se spune, de altfel: „cantitatea de inteligenţă pe planetă este constantă, doar populaţia creşte".

 

Caragiale s ar fi putut inspira de pe holurile instanţelor?

F.C.: Caragiale a şi făcut-o, lăsând pagini memorabile. Regretul meu este că, aşa cum arată nu numai justiţia, ci şi întreaga viaţa publică din România, el s-a născut cu 100 de ani mai devreme. Cred că, privind de acolo de unde se afla, îşi spune: „Doamne, ce material bogat!"

 

Există astfel de „anale ale umorului" şi la Tribunalul din Roma sau la Curtea de Casaţie din Paris? Prostia are graniţe?

F.C.: Prostia este eternă, universală, incurabilă. Şi, vorba lui Creangă, nici nu doare.

 

Ce va mai face să zâmbiţi astăzi ?

F.C.: De pildă, fapxul că deşi am scris cărţi de drepx „serioase", cel mai mare ecou îl are o broşurică de glume şi întâmplări hazlii.

 

Când aţi râs ultima dată?

F.C.: Azi, de două ori, când, zappând pe telecomandă, am găsit un film al lui Chaplin şi apoi un talk – show politic.

 

Cine credeţi că va râde la urmă?

F.C.: Cine mai apucă!

 

 

 

Iată câteva mostre de „inteligenţă", pline de umor, din sălile de tribunal.

 

Proces de stabilire a paternităţii. Se ia interogatoriul pârâtului. (Pentru cititorii mai puţin familiarizaţi cu cele judiciare, reclamanta pune întrebările, prin intermediul preşedintelui completului, care le citeşte şi consemnează răspunsurile). În cazul nostru, o venerabilă judecătoare  îi atrage atenţia pârâtului să fie atent şi să răspundă scurt la întrebările puse de mama copilului:

– Pârât, este adevărat că în perioada martie 2006-sepxembrie 2006 aţi întreţinut relaţii intime cu mine?

Pârâtul (hotărât):

– Nu!

Preşedinta:

– Cum, nu e adevărat?!?

Pârâtul:

– Nu, doamna Preşedinte!

– ?!?

Pârâtul:

– Nu cu dumneavoastră, doamna Preşedintă, cu reclamanta am întreţinut eu relaţii…

 

 

Şi tot din acei ani negri, se cuvine a fi evocat procesul eminentului jurist care a fost Istrate Micescu. Marele profesor a compărut în faţa Tribunalului Militar condus de temutul colonel Petrescu (avea să fie condamnat la ani grei de închisoare şi să moară după scurt timp, în detenţie).

În ultimul cuvânt, inculpatul Micescu a spus instanţei cam aşa:

– Am să vă istorisesc o fabulă. Se spune că privighetoarea şi cioara îşi disputau titlul de cea mai iscusită cântăreaţă din pădure. Pentru că nu se puteau pune de acord, cioara a propus un rămăşag: să-l ia ca arbitru pe primul animal întâlnit în cale, acesta să aleagă, iar celei care va pierde să i se scoată ochii. Zis şi făcut! Primul animal întâlnit în pădure a fost porcul mistreţ, care a spus, fără să stea pe gânduri: „Cioara cântă cel mai frumos!" privighetorii i s-au scos ochii, iar trilurile sale triste erau parcă şi mai frumoase. La un moment dat ea s-a întâlnit cu o căprioară, care a întrebat-o ce s-a întâmplat. Privighetoarea i-a povestit şi a adăugat: „Nu sunt tristă pentru că am pierdut rămăşagul şi nici măcar că mi s-au scos ochii, ci pentru că M-A JUDECAT PORCUL!"

 

 

Într-o toamnă, la judecătorie. Un furt banal. Inculpatul e recidivist, dar valoarea redusă a bunului şi circumstanţele concrete ale fapxei mă determină să-i aplic o pedeapsă foarte redusă – 3 luni închisoare.

La pronunţare, omul este tare nemulţumit:

– Speram şi eu, dom”le Preşedinte, c-o să-mi daţi 6 luni, să ies din iarnă…

 

 

Divorţ. Tatăl reclamantei, audiat ca martor, este foarte supărat pe ginere şi declară:

– A vrut să-i facă lu” fiică-mea sexualu” invers!

 

 

O răutate din partea unui (altfel) distins avocat bucureştean. Întrebat de un confrate despre soluţia dintr-un proces civil în care pledase, a răspuns:

– Nu am avut nicio şansă. Am vorbit despre un contract afectat de nulitate relativă în faţa a trei nulităţi absolute.

 

 

Domnule Preşedinte, zice inculpatul, cred că în cazul meu s-a făcut o greşeală în rechizitoriu: sunt acuzat de fals intelectual, dar eu am numai 4 clase!

 

 

Tribunalul Prahova, prin anii ”80. Şedinţă de recursuri penale. Extrem de multe dosare, sala arhiplină, rumoare, agitaţie.

Preşedintele completului de judecată face apeluri repetate la avocaţi să fie cât mai concişi în pledoarii:

– Scurt, scurt, domnilor avocaţi, vă rugăm să vă referiţi la esenţa cazului, fără alte comentarii şi să precizaţi ce solicitaţi instanţei.

Distinsul maestru G. apăra un inculpat  condamnat de judecătorie la 1 an închisoare pentru furtul unei oi. Fapxa era recunoscută, recursul vizând o eventuală reducere a pedepsei. Iar pledoaria a fost următoarea:

– Onorat tribunal, oaie = furt, un an = mult!

Gurile rele, dar informate, susţin că, impresionată de această conciziune extremă, instanţa a redus pedeapsa la 6 luni închisoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *