Evocat in scrisorile pe care Neli i le trimitea Piei Pillat, Vasile Voiculescu a fost un poet despre care prea putin se mai vorbeste astazi. Pe mine m-a atras mai ales in scoala generala, cand era evocat deseori de profesorul meu de limba romana, la cenaclurile literare. Recitindu-l si mai tarziu, cu mintea mea de acum, am vibrat empatic la apocalipsa lui interioara si l-am simtit aproape mai ales pentru inaltarile lui spirituale.
Iubesc acest sonet…
Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupx din eternitate, el vrea ţărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.