Cand am citit, in copilarie, romanul lui Zaharia Stancu "Ce mult te-am iubit", mi-am spus ca nu exista in bibliotecile lumii carte mai frumoasa. Ma atrasese titlul care credeam ca ascunde o alta poveste de dragoste a literaturii. Aveam sa descopar insa tulburatoarea drama interioara a iubirii nemarturisite inaintea mortii. Cele trei zile de priveghi la moartea unei taranci, sotie si mama, mi se suprapun, de fiecare data, cu iminenta trecere in nefiinta a bunicii mele, ajunsa astazi, gratie divinitatii, la 80 de ani. Poate pentru contextul bucolic in care o asez si in care satul Poiana, candva Flamanda, a fost leaganul vacantelor mele copilaresti. Am ramas mereu copil si refuz sa cresc, macar in lumea virtuala care ma salveaza de la disperarile celei reale.
De trei zile ascult in continuu aceasta melodie… O iubesc infinit pe mama mea, cum si voi cred ca le iubiti pe ale voastre. Bucurati-va ca exista! Pomeniti-le si invocati-le daca nu le mai aveti! Ele va vad, va aud, va vegheaza…