Am acordat, zilele trecute, un interviu lui Eugen Istodor, pentru siteul lui de calator uichendist si rugandu-ma sa fac un traseu al tarilor vizitate prin mancaruri traditionale, i-am spus ca oriunde as fi, aleg mancarea chinezeasca.(…)
Am suferit mereu ca in Bucuresti nu era un restaurant inainte de toate, CURAT, si in care sa se si gateasca autentic chinezeste si nu europenizat inutil.
In plus, fiind prietena cu Narcisa Georgescu, cea care ani de zile a condus Directia Sanitar Veterinara, dupa ce mi-a povestit cate ceva despre conditiile de igiena ale unor restaurante cu specific, n-am mai mancat in viata mea chinezeste in Bucuresti.
Mentionez aici excepxia Wu Xing-ului, care livreaza la domiciliu.
Ei bine, cu vreo cateva luni in urma, am descoperit, finalmente, un restaurant chinezesc al carui inconvenient il gasesc doar in adresa (Strada Silvestru nr 3), pentru ca e un pic prea departe de rutina topografica pe care am capatat-o intre domiciliul din Nordului si biroul din Dorobanti si pe care rareori o rup.
Prima data am mancat in "Orasul Interzis" cu niste prieteni si cu un domn care ma insotea si care a debutat prin a se certa cu sefa de sala (Adriana Stroe) pentru fapxul c-a intrebat de doua ori daca chiar vrea o sticla de Chivas intreaga sau doar un pahar?
Bine, certat e mult spus, pentru ca doamna a avut atata delicatete incat si-a pastrat acelasi ton, de la inceput si pana la sfarsitul cinei, care a durat vreo cateva ore, facand slalom printre gusturile celor 8 persoane, cate eram la masa, zambetul pe buze si amabilitatea fiind cele care au guvernat servirea toata seara.
Mi-a placut tare mult.
Am mancat un pui caramelizat excepxional, peste cu numele casei, creveti picanti si multe altele. Inutil sa vi le enumar pentru ca-ntre timp am devenit clientul casei si ar insemna sa va-nsir aici un meniu intreg.
N-am vizitat bucataria, tocmai pentru c-am fost invitata s-o fac. Asta spune totul.
In rest, astepx sa vina vara pentru ca terasa este mult mai frumoasa decat restaurantul din interior, dar pentru cei care sunt chinese food addicted, aproape ca nu conteaza locatia, ci satisfactia papilelor gustative.
Nu ma puneti sa descriu gusturi pentru ca totul este o chestiune de personalitate si daca pentru barbatul meu afrodisiac era un pahar de wisky, eu as fi opxat pentru niste ardei verde iute calit. Vedeti? De gustibus. Immm, ce pofta mi s-a facut, scriind! Ma-ndrepx spre locul cu pricina. Daca mai asociez bucataria si cu imaginea unui actor de care sunt indragostita, (japonez, ce-i drepx, nu chinez, dar tot asiatic, nu?), Ken Watanabe, nu-mi mai trebuie nimic. Vedeti cat de putin ii trebuie unui om in realitate, daca are o imaginatie bogata si creativa?
http://www.orasul-interzis.ro/
