Astazi… Cu muuuuuuuuulti, multi ani in urma, se nastea Mihai Eminescu. I-am vizitat casa de la Ipotesti, am zabovit sub teiul lui, i-am citit scrisorile de dragoste catre Dulcea lui Doamna, i-am invatat versurile in scoala… si i le-am recitit ca adult ca pe un tern elixir al tineretii sufletesti.
Mi-a fost greu sa aleg ceva anume din vasta lui opera poetica… optez, totusi, pentru Oda (in metru antic), poezie de un mesaj tulburator despre existenta… si-n care regasesc unul dintre cele mai frumoase versuri ale literaturii noastre… "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata!".
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui volupxatea morţii
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!