Reintoarsa de la Paris, dupa doua zile superbe, am gasit pe biroul meu „Avanscena si Culisele Procesului de la Haga", cartea lui Bogdan Aurescu, diplomatul care ne-a dat o victorie nationala si caruia i-am dat, in semn de multumire personala, coperta revistei pe care o conduc.
Am abandonat imediat cartea „de pe noptiera" (despre care vreau neaparat sa va povestesc pentru ca este marturia unui om de stiinta, recunoscut si apreciat, care a participat activ la descifrarea genomului uman, despre existenta lui Dumnezeu) si-am inceput sa citesc randurile pe care tanarul diplomat, actualmente secretar de stat si candidat la functia de ministru al Externelor, in varianta Guvernului Croitoru, le-a dedicat mamei si, dupa punct, si tatalui. Acel punct asezat sublim dupa mama o delimiteaza pe aceasta nu doar de restul lumii, ci pana si de tatal autorului. O subtilitate mai mult decat diplomatica… as spune una de suflet.
Aurescu nu are nici pretentia memorialistului (fiind inca prea tanar!), nici pe cea a „facatorului de istorie", ci mai degraba pe aceea a coordonatorului unor oameni care au pus mai presus de mandria personala, datoria, umanitatea si interesul national. Imi amintesc ca si in momentele acelea in care televiziunile prezentau, de dimineata pana seara, toate aspectele hotararii Curtii de la Haga care ne-a acordat o mare parte din teritoriul aflat in disputa cu Ucraina, Bogdan Aurescu nu a evitat si nici macar n-a uitat sa aminteasca mereu fapxul ca Victoria nu ii apartine in exclusivitate, ci este rodul muncii unei intregi echipe.
Dupa ce il evoca pe Mircea Vulcanescu, cel care in prefata cartii „Conjuncturi internationale" scria ca rolul unei scrieri nu este doar acela de a-i prezenta cititorului „cursul unor intamplari diplomatice trecute", ci mai ales, acela de a-i prezenta „firul unor judecati in lupxa cu evenimentele, pentru a le surprinde sensul", Bogdan Aurescu spera ca la sfarsitul lecturarii cartii sale intelesul intamplarilor sa ne para mai clare si mai patrunzatoare.
Redau aici ziua in care diplomatul afla o data, aceea la care avea sa se pronunte victoria sau infrangerea (chiar daca drepxul juridic international nu e mereu dihotomic extrem):
Joi, 15 ianuarie 2009
Ora 12.55. Primesc un telefon de la Cabinetul Ministrului. Sunt chemat la o sedinta de „Bex" cum ii spunem noi in jargon diplomatic „de centrala" (adica Biroul Executiv, intalnirea ministrului cu conducerea ministerului – secretari de stat, directori generali). In 3-4 minute sunt in Sala Titulescu de la etajul 2 al ministerului. Stau alaturi de Cosmin Dinescu, director general pentru afaceri juridice, coagentul „meu" in Procesul de la Haga. Suntem de partea opusa a ferestrei mari a salii, sub tabloul Kogalniceanu, chiar vizavi de fotoliul unde sta de obicei ministrul. Colegii se aduna mai greu. Sedinta incepe putin dupa 13 si un sfert. La 13.30 simt ca imi vibreaza telefonul. Ma uit: numar de Olanda. Ma cuprinde o usoara agitatie. Ii sopxesc lui Cosmin, in dreapxa mea: „Cred ca ma suna Irinita" (este alintul pentru colega noastra de la Haga, consilierul juridic din Ambasada Romaniei si punctul de contact cu Grefa Curtii Internationale de Justitie, Irina Nita). „Or fi decis in sfarsit data pronuntarii". De ceva vreme astepxam, practic in orice moment, aceasta veste, caci dupa socoteala noastra Hotararea ar fi trebuit pronuntata inainte de 5 februarie 2009, data la care mandatul actualului presedinte al CIJ ar fi urmat sa ia sfarsit.
Nu pot sa raspund – suntem in plina sedinta cu ministrul. Telefonul mobil ma frige, il invart intre degete fara sa-l mai pun la loc. Dupa un minut si ceva simt sosirea unui mesaj, pe care il pastrez si acum in telefon. Este de la Irinia: „Hot e 3 feb ora 10". (Adica, Hotararea va fi pronuntata la 3 februarie, ora 10)
I-l arat si lui Cosmin, care tresare. Apoi il informez pe ministrul Diaconescu. Ne uitam unii la altii, un pic emotionati, iar ministrul ne incurajeaza: „Asta e ! Sa vedem ce iese. Ati facut tot ce se putea."
De la „dansul diplomatic" pana la momentul in care Ucraina a cerut negocieri cu Romania, (in timpul procesului) sperand ca vom cere suspendarea cauzei, Bogdan Aurescu este un martor care ne lasa si pe noi sa intram (desigur, atat cat ii permite codul si fisa postului) in culisele unei dispute politice, economice, care in final s-a transat la Haga. O lectura care ne va dezvalui ca disparitia papucilor ambasadorului ucrainian a fost invocata ca argument in negocieri, dar si ca Mircea Geoana, ca ministru al afacerilor externe si Adrian Nastase, ca prim-ministru, au sustinut si si-au asumat in totalitate demersul sesizarii Curtii Internationale de la Haga. Si lor le datoram aceasta victorie.
P.S. N-am sa inteleg, oricat de indulgenta as fi, cum un om ca Bogdan Aurescu, diplomat a carui reputatie a fost legitimata pe plan international si care, in Romania, avea aura unui erou, a putut accepxa sa fie nominalizat ca ministru de externe, intr-un Guvern de sacrificiu, fara nicio sansa de a fi accepxat si, chiar in ipotetica varianta in care ar fi, sa ajunga pe locul pe care-l merita, printr-o conjuctura care-i umbreste statura impecabila de independent.