Ganduri barceloneze

Cum oare de-am descoperit atat de tarziu acest oras? Explozie de culoare, port comercial dar si faleza romantica, mare involburata dar si navigabila, revolutie arhitecturala ca in niciun altul, monumente in fiecare piata… Barcelona m-a cucerit.
Am avut un weekend superb si recomand oricui curajul de a-si lasa acasa familia, copiii, spaimele, grijile, gandurile, obligatiile si de-a se urca in avionul care zboara spre aceasta destinatie. E un oras din care te intorci mai indragostita de barbatul si copiii tai, mai angajata in business, mai docila fata de superiori, caci te-ai incarcat cu o protectie fata de tot ce te irita in mod obisnuit, te intorci mai romantica si mai open-minded spre povesti inimaginabile.

Sagrada Familia ramane opera simbolica a lui Antonio Gaudi, desi pe mine nu m-a emotionat. Este, intr-adevar, un proiect vizionar, un modernism pliat pe o structura neogotica, cu dimensiuni care ating, cel putin la nivelul solului, pe cele ale unui stadion de fotbal. 43 de ani i-au luat arhitectului s-o ridice si ea este inca o dovada ca destinul este implacabil, indiferent cat ne-am stradui sa-l schimbam. Raman la parerea ca il putem, cel mult, amana. Sagrada Familia a fost preluata de Gaudi dupa ce arhitectul ei initial a renuntat la proiect din pricina unor discutii in contradictoriu cu cel care i-o comandase.
30 de ani dupa moartea lui Gaudi nu s-a mai lucrat la ea, pentru ca, mai apoi, lucrarile sa fie reluate. Sa pot comenta, chiar si cu naivitatea profanului in ale artei, acest edificiu, mi-ar trebui cateva zile sa-l observ si sa-l inteleg. N-am petrecut decat pret de cateva priviri si n-am reusit sa cuprind decat o imagine de ansamblu. Stiu ca face parte din cultura universala, ca este simbolul Barcelonei pe toate cartile si pliantele care vorbesc despre ea, dar pe mine nu m-a miscat.

Mi-a placut Muzeul Picasso, mai ales pentru ca i-am vazut lucrarile de la inceputuri, din perioada in care chipurile sale aveau contururi normale, cand ochii nu se suprapuneau.
Insa capodoperele sale nu sunt din pacate aici, ci fie la Muzeul din Paris, fie la Metropolitan-ul newyorkez, pe care l-am vizitat de cateva ori pana acum, fie la Madrid – cazul tabloului „Guernica", manifestul artistului impotriva nazismului, dupa care vor urma ulterior, mai multe versiuni ale celebrilor porumbei.
Se spune ca inainte de Picasso a fost un tip de arta, iar dupa el… nimic nu a mai fost la fel. Artist si barbat cu o mie de fete, un om plin de contradictii (ca toate marile spirite, nu?), Picasso incarneaza cel mai bine spiritul tumultos al secolului sau. Chiar daca nu-i intelegi picturile, chiar daca am auzit deseori in jurul meu privitori care exclamau: „Ce e nebunia asta? Are nasul in locul ochilor si invers!", Picasso a inventat si omologat un tip de arta, cubismul, care nu are nimic de-a face cu tot ce-a fost inainte de el. Sa nu credeti ca mie-mi plac toate picturile lui. Oricum, de pe la 1900 incoace, nu ma regasesc afectiv, cultural, social cam in nimic, cu mici excepxii. Nici in arta, nici in literatura. De multe ori cred ca sunt complet depasita chiar si de timpurile pe care le traiesc, pentru ca, oricat de pragmatica m-a invatat viata sa fiu, fiind capabila sa fac bani si dintr-un necrolog, in adancurile mele sufletesti vibreaza eroi precum Napoleon, poeti precum Byron, Petrarca sau Villon, compozitori precum Beethoven sau Chopin, carti precum „Jane Eyre" sau „La rascruce de vanturi" (si excepxiile „Toamna patriarhului" sau „Evanghelia" si „Eseurile" lui Saramago – apropo de Saramago! M-am gandit la el in aeroport, pe cand ma-ndrepxam spre gate-ul de la care urma sa ma-mbarc, auzind in difuzoare apelurile pentru zborul catre Lanzarote, insula pe care traieste scriitorul autoexilat), picturi precum cele ale lui Cimabue sau Michelangelo (a carui homosexualitate a inspirat, probabil, cele mai frumoase trupuri de barbati) si alte puncte de referinta dintr-o lume apusa sub modernismul agresiv care i-a luat locul.
Cu toate acestea, nu poti nega vulcanul creativ din interiorul lui Picasso, care pare sa fi coplesit cu lava sa femei precum Fernande, Marcelle, Olga, Marie Therese, Dora, Françoise sau Jaqueline si, in acelasi timp, sa fi erupx intr-un eros care avea sa decreteze ca „arta nu este casta. Daca e, atunci nu e arta!", la fel cum nu poti nega paternitatea care ii este atribuita lui Picasso pentru arta secolului XX, intelegand aici metamorfoza de nestavilit intre modernism, cubism, suprarealism.
Mi s-a parut foarte interesant ca exercitiu pentru a identifica diferentele intre doua tablouri care, in fapx, au aceeasi tema, fapxul ca, pe un perete electronic, in plan secund, erau proiectate „Doamnele de onoare" ale lui Velasquez (pictate in 1656) si, suprapus, diversele forme ale „Manines"-lor pe care Picasso le-a creat circa 300 de ani mai tarziu.
Pana la urma, ce-mi place la muzeele lumii este fapxul ca, de la ghidul care-ti vorbeste in casca, pana la cartile pentru copii care te aduc in lumea ermetica pentru profane a artei, exista scopul unitar de-a ne apropia de arta, adica de frumos!
Tablourile care mi-au placut mult in Muzeul Picasso barcelonez au fost cele pe care le vedeti in poze.

Celor care acum il descoperiti pe artist, va recomand sa vedeti celebrul film omonim in care rolul principal este interpretat de Anthony Hopkins. Eu nu l-am vazut, dar cativa prieteni mi-au spus ca este excepxional. Si dupa ce-l vedeti, veti constata ca o sa dobanditi curiozitatea de-a descoperi opera acestui mit al carui geniu traverseaza nu doar secolul pe care l-a marcat, ci, poate mai mult, posteritatea sa.

Cat despre Miro, va pot spune ca muzeul sau adaposteste nu doar operele sale, la fel de avangardiste precum cele ale lui Picasso, ci ofera si o priveliste superba asupra orasului Barcelona. Duminica dimineata, la ora 9, eram deja la muzeu, vrand sa evit aglomeratia care m-ar fi tintuit la coada ore-n sir. La sfarsit, mi-am luat o cafea si-am citit dintr-o carte desteapxa despre viata si opera lui. M-a „lovit" fapxul c-a invatat sa picteze legat la ochi, practica aplicata de intaiul sau profesor de pictura, care il obliga astfel sa pipaie lucrurile, sa le retina forma si apoi sa le picteze fara sa le vada. Desi unele dintre creatiile sale pot parea de neinteles, prin suprapuneri de forme si culori, in realitate, Joan Miro a fost guvernat de dragostea pentru simplu, pentru simplitate. Tripxicul format din tablouri pe panza alba, de mari dimensiuni, pe care este trasa o singura linie neagra, cu o pata de culoare, pot parea in ochii privitorului „o prostie", insa, pentru autor pot simboliza acea „naturalete taciturna si tragica" prin care el insusi se descria. Dincolo de tablouri sau de „femeia si pasarea" pe care a sculpxat-o, mie mi-a placut Miro in cuvinte.
Iata cateva: „In timpul copilariei mele am traversat perioade lungi de tristete. Acum pot spune ca sunt echilibrat, dar totul ma dezgusta: viata mi se pare absurda. Nu exista un rationament care sa ma faca sa cred asta, ci pur si simplu asa o percep, sunt un pesimist. In schimb, ceea ce este voluntar in mine este tensiunea spirituala. Atmosfera propice acestei tensiuni o gasesc in poezie, in muzica, in arhitectura… in plimbarile mele cotidiene, in anumite zgomote: zgomotul cailor pe camp, scartaitul saretelor, zgomotul pasilor, al strigatului in noapxe.
Spectacolul cerului ma bulverseaza. Sunt ravasit cand vad, pe un cer imens, semiluna sau soarele. Exista in tablourile mele formele minuscule ale unor imense spatii vide, orizonturi goale, toate ramasitele care m-au impresionat intotdeauna.
In climatul vizual contemoran, iubesc uzinele luminile nocturne, lumea vazuta din avion. Am trait una dintre cele mai puternice emotii din viata mea vazand Washingtonul noapxea, din avion. Vazut din avion, noapxea, un oras este o minunatie.
Lucrurile cele mai simple ma inspira. Iubesc mai mult farfuria simpla a unui taran din care mananca o supa, decat orice farfurii de portelan scump ale bogatilor. Arta populara ma emotioneaza mereu. Nu exista in aceasta arta nici trucaje si nici inselatorii. Pentru mine, un simplu obiect este plin de viata. Pentru mine aceasta tigare, acest chibrit, contin mai multa viata secreta decat multi oameni. Imobilitatea ma frapeaza.
Cand o panza nu ma mai satisface, am o indispozitie psihica, de parca as fi bolnav, ca si cum inima mea n-ar mai bate cum trebuie, ca si cand n-as mai putea respira. Lucrez doar din pasiune.
Este o lupxa intre mine si ceea ce fac, intre mine si panza, intre mine si indispozitia mea. Aceasta lupxa ma excita si ma pasioneaza. Si atunci lucrez pana cand raul din mine inceteaza."
Ceea ce ma cosoleaza la arta suprarealista este fapxul ca iti poti imagina orice, poate lua forma si geneza pe care o naste mintea si inima ta. Este singura arta care-i da libertatea privitorului de-a fi el insusi artistul ce poate picta cu ochii mintii panza pe care o observa.
A fost prima data cand am vazut lucrarile lui Miro reunite. Este un punct de la care pleaca orizontul sau la care se sfarseste.

Casele Millo si Batllo sunt creatiile „laice" ale lui Gaudi. Observati-le in poze. Par case din cartile cu povesti. Mozaicuri colorate, ceramice si forme ondulate, sculpxuri in care nu exista tonuri calde ci puternice. Eu una as obosi sa locuiesc intr-o asemenea casa.
Cred c-am devenit Miro-niana, iubesc simplitatea.

Revin cu gandurile barceloneze…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *