Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir…
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fără urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag.
CLVIII de Vasile Voiculescu
Cel mai frumos cadou, cel mai frumos mesaj…
11 ianuarie 2011
Cel mai frumos cadou pe care l-am primit de Crăciun a fost o ediţie originală a Metamorfozelor lui Ovidiu, cu desene originale de Pablo Picasso. Cu cel care mi-a dăruit-o împart de ani o dragoste infinită pentru adâncurile noastre care nu pot fi atinse cu mâinile… tocmai de aceea ne împreunăm în vreo legendă mitologică, în vreun Ianus căruia îi suntem fe?ele, în vreo gravură dureriană sau în vreun destin frânt de ţară rătăcită. Ceea ce ne uneşte, tocmai prin dimensiunile sale transcendentale, este mai durabil decât ceea ce ne desparte.
Cel mai frumos mesaj pe care l-am primit în această perioadă a fost următorul: „La cumpăna dintre ani să priviţi în sus cu credinţă, în jos cu înţelepciune, în dreapxa cu recunoştinţă, în stânga cu bunătate, în spate cu iertare, în faţă cu speranţă şi în inimă cu iubire. Sunt la Predeal şi… nu în ultimul rând, sunteţi în gândurile mele. Sper că aţi petrecut cu bine sărbătorile şi vă doresc tot binele din lume, să fiţi puternică, tenace şi încrezătoare. De ceva vreme, instinctul meu îmi spune că ceva e frânt, nu înfrânt în sufletul dvs. Răzbiţi, nu-i bai!". O iubesc pe cea care mi l-a scris!
Un Turist prost!
11 ianuarie 2011
Printre picături, vreau să vă recomand să nu vă pierdeţi vremea ducându-vă la filmul Turistul. Este unul dintre cele mai proaste pe care le-am văzut în ultimul timp. N-are scenariu, n-are replici (păi, eu cu Marius Tucă, în lungile noastre discuţii despre Octavian Goga sau fraţii Radu Tudoran şi Geo Bogza, putem scrie un scenariu de Oscar, fără probleme!), n-are emoţie, inteligenţă… n-are nimic. Angelina Jolie, care a jucat impecabil în Changeling, îşi mişcă trupul pe diverse străzi europene, de la Paris la Veneţia, ne arată trei ţinute şi nişte bijuterii pe care majoritatea dintre noi n-o să le avem vreodată, este excesiv de machiată, ceea ce o îmbătrâneşte mult, iar cu buzele sparge ecranul, pur şi simplu.
Johnny Depp, spectaculos în filmul Donnie Brasco – în care îi dă replica lui Al Pacino -, joacă un rol complet lipsit de imaginaţie, de nerv, de compoziţie, ba, la un moment dat, te-ntrebi dacă nu urmează să ţi se dezvăluie vreun retard de care suferă.
Imaginile veneţiene sunt filmate parcă de un cameraman de la emisiunile de promovare a turismului.
Am vrut să plec la jumătatea filmului, având varianta Diverta, unde „călătoria" prin nişte cărţi, posibile achiziţii, mi s-ar fi părut mai interesantă, însă, de dragul prietenelor care mă însoţeau, m-am condamnat la scaun până la final. Prost este cuvântul definitoriu al acestui film. Lamentabile şi cele două nume de pe afiş. Păcat de legenda din spatele fiecăruia!
Note, stări, zile
13 ianuarie 2011
În natura fiinţei mele neliniştite, în care se războiesc polifoniile, s-a strecurat şi curiozitatea de-a citi prin ce stări a trecut, de-a lungul vremii, Andrei Pleşu şi ce note au lăsat ele scrise-n lumina zilelor.
Redau aleatoriu rânduri pe care le-am subliniat şi-n care rezultă că… m-am regăsit.
„Trebuie recuperat exerciţiul privirii. Trebuie recitit şi dezvoltat Goethe. Trebuie reinstituită ambiţia ochiului pur al impresioniştilor. Lumea se stinge în abuzul de mediere pe care l-a adus cu sine sofisticarea tehnologică. Instrumentele care prelungesc simţurile sfârşesc prin a le anemia."
Din observaţii despre fulgere: „Cerul se despică brusc, evanescent, ca sub o lovitură de bici. Lumina fulgerului e orbitoare: pare născută mai curând să vadă decât să fie văzută".
„Îmi place ploaia atât de mult, încât aş putea trăi exaltat în orice ţară noroioasă din lume… Când plouă, eşti adus cu picioarele pe pământ: ţi se livrează cea mai realistă imagine posibilă a condiţiei umane."
„Iată, într-o versiune simplificată, cele patru sugestii rectificatoare ale lui Descartes:
1. Nu trebuie să mă plâng că nu înţeleg mai mult decât înţeleg (ci, mai curând, să fiu mulţumit că înţeleg şi atât).
2. Nu trebuie să mă plâng că mi-e dat să vreau să înţeleg mai mult decât pot înţelege (ci să fiu recunoscător că mi s-a dat facultatea de a voi în chip nelimitat).
3. Nu trebuie să mă plâng că am fost înzestrat cu mai multă libertate decât pot duce (ci să admit că nu ştiu să o folosesc. Cu alte cuvinte, fapxul că, fiind liber, aleg, adesea, prost nu dovedeşte imperfecţiunea lui Dumnezeu, ci insuficienţa mea).
4. Nu trebuie să mă plâng pentru că nu pot cunoaşte în mod absolut (ci să mă bucur de puterea pe care mi-a dat-o Creatorul de a nu mă pronunţa cu privire la lucrurile pe care nu le ştiu)."
Cel care va reuşi să-şi însuşească şi să-şi aplice aceste principii guvernatoare ale existenţei va fi un om care nu va cunoaşte decât partea fericită a ciclotimiei. Personal, prefer tristeţile şi durerea. Nimeni nu s-a purificat prin râs. Ca să nu mai vorbim de fapxul că la Dumnezeu nu ajungi printr-o mare fericire, ci printr-o mare durere. Eu într-acolo merg!
„Acolo unde intelectualul e mai mobil, frivolitatea sporeşte. Invers, intelectul dogmatic, monoton, al lui Gabriel favorizează rectitudinea morală şi loialitatea."
„Psihanaliştii trebuie trimişi cu toţii la bordel. Vor realiza că deşarja strict fizică nu dezleagă sufletul, ci îl încarcă. Altfel spus, drumul de la plăcere la nevroză e, uneori, mai scurt decât cel de la frustrare la nevroză." De acord cu domnul Pleşu, mai ales dacă mă gândesc că Freud a fost toată viaţa bărbatul unei singure femei, adorata Marta, cu care, chiar în timpurile de la „Salpetiere", de dinaintea căsătoriei lor, a trăit o lungă dragoste epistolară, înlocuind perfect plăcerile fizice.
„Două categorii de femei sunt inutilizabile: cele care te lasă să faci tu totul şi cele care nu te lasă să faci nimic."
„Dacă s-ar institui un premiu Nobel pentru ratare, românii l-ar monopoliza pentru un secol." În adolescenţa mea intelectuală, m-aş fi repezit la gâtul gros al domnului Pleşu pentru a-l răni cu bisturiul unor contraargumente patriotice. Bătrână fiind, i-aş da un Nobel pentru semiologie.
„Sfârşitul lui Don Quijote, de pildă, înţelepx brusc, după un delir de o viaţă sau o pagină din Ortega, ca un mesaj în aştepxarea vârstei pe care o voi împlini peste doi ani: Nu e nevoie să trăim prea mult ca să ne izbim de zidurile închisorii în care ne aflăm. Cel târziu la treizeci de ani putem spune că recunoaştem limitele înlăuntrul cărora se pot mişca posibilităţile noastre. Luăm în stăpânire realitatea, ceea ce echivalează cu a măsura câţi metri are lanţul care ne atârnă de picioare. Şi atunci spunem: «Oare aceasta e viaţa? Atât şi nimic mai mult?»"
„În autobuz spre Păltiniş: «Trebuie să-ţi lucrezi înfăţişarea. După patruzeci de ani nu mai ai voie să arăţi indecis, să arăţi oricum. Trebuie să se vadă pe chipul tău unde eşti situat, cine eşti»". Acum îmi explic eu predilecţia personală pentru oamenii trecuţi de 40 de ani. Sunt singurii despre care ştiu cine sunt!
Dar mai bine… cumpăraţi cartea ! E o călătorie superbă în mintea acestui fin scriitor, dar mai ales cititor de carte.