250 de euro pentru un bilet la Staatsoper din Viena este o suma…
Am cheltuit-o de fiecare data cand am fost singura pentru a vedea o opera celebra pe o scena redutabila, cu reputatie internationala. Chiar daca muzica poate fi aceeasi la Bucuresti, la Milano sau la Paris, va garantez ca fiecare montare, la Garnier, la Covent Garden sau la Metropolitan are particularitatile ei si tocmai originalitatea fiecarei „case" este criteriul care le departajeaza.
I-as fi dat si acum, desi nu aveam prea multi la mine, insa nu m-as fi putut duce singura, fiind insotita de o prietena, de mama ei si de un prieten. Dar nici nu puteam finanta biletul celui care m-ar fi insotit, care, pana la urma, s-a dovedit a fi singurul barbat din grup. In acelasi timp, nici nu-i puteam pretinde sa si-l achite singur, pentru ca, desi tanar, frumos si ambitios, destepx si cu orizonturi deschise larg spre nou, opera ramane inca un tabu pe care nu are curiozitatea sau poate curajul sa-l infrunte. Mie insami mi-a luat ani de perseverenta sisifica pentru a recunoaste o arie si pentru a ma indragosti realmente de acest teatru pe muzica. In fata acestei situatii „imposibile" am facut eforturi incomensurabile pentru a obtine ceea ce putini pot obtine de la Opera din Viena: o invitatie. Pana in ultima secunda n-am fost sigura de ea si remuscarea fapxului ca nu mi-am cumparat totusi un bilet – chiar daca m-as fi dus singura – m-a urmarit toata ziua, pana spre dupa-amiaza, cand am primit mesajul linistitor ca invitatia ma astepxa la intrarea dinspre Kartner Strasse.
Am ales „Femeia tacuta" a lui Strauss, o opera despre care nu auzisem prea mare lucru si care m-a incitat tocmai pentru ca mi-era straina.
Mi-am pus o rochita Mathew Williamson pe care am achizitionat-o cu putini bani de la H&M-ul din Paris, sandalele Pierre Hardy, cumparate de la magazinul „The Place" de pe Calea Dorobantilor si un pardesiu subtire facut la o creatoare putin celebra din Bucuresti. Eram si emotionata si bucuroasa. Asa sunt de fiecare data cand reusesc sa ajung la o opera importanta. Cea din Viena este un spectacol uman si pauzele dintre acte sunt prilej de-a privi o lume mondena vieneza cu doamne elegante care isi asorteaza la rochiile negre perle fine si cercei cu clips, iar domnii sunt impecabili si impunatori, cu papion si uneori, cu un baston incrustat cu pietre fine ce pare mostenit din familie. O protipendada pe care am mai zarit-o in tablourile vechi din cartile despre Freud sau despre Viena interbelica. O lume pe al carei chip si in a carei atitudine se citesc manierele, sobrietatea, un fel de snobism cult, o eleganta in gesturi pe care nu stiu de ce oamenii din Est n-o au si n-o dobandesc aproape niciodata.
Minunea a fost deplina, pentru ca nu doar ca am procurat o invitatie care m-a scutit de cheltuieli, ci pozitionarea era chiar in locurile de onoare ale lojii centrale. M-am revazut pentru a doua oara in aceeasi ipostaza: aceea a deschizatorului de drum spre opera a celui de langa mine. Cu ani in urma l-am dus aici , tot pentru prima data, si pe alt neinitiat. Trebuie sa recunosc insa ca, daca experienta de atunci a fost completa, de data aceasta, ea a durat cat primul act.
Greseala a fost oarecum a mea. Nu deschizi apetitul unui profan pentru opera cu „Femeia tacuta" care, chiar daca a fost inspirata compozitorului de o soprana moldoveanca nascuta la Chisinau, este o compozitie grea, cu un libret in limba germana, semnat de Stefan Zweig. Apropo de Zweig, fostul ambasador al Elvetiei la Bucuresti imi spunea ca la Paris a aparut de curand o carte a acestuia despre un barbat si o femeie care se iubesc, se despart, si se reintalnesc dupa vreo 20 de ani intr-o gara, fara sa stie ce sa faca si ce sa-si mai spuna… carte pe care mi-a recomandat-o. Of, cat de in urma sunt cu lecturile obligatorii!
Revenind pe fotoliul cu numarul 9 din mitteloge a Staatsoperei vieneze, eram atenta cand la scena, cand la monitorul mic din fata mea care-mi traducea germana cantata pe scena in engleza, cand sa-l strang de mana pe barbatul de langa mine, caruia i se inchideau ochii cu ritmicitatea secundarului.
Ma si amuzam din cand in cand, ascultandu-l pe Sir Moroso, personajul principal al operei, un amiral vestit care din cauza unei explozii ce avusese loc pe vasul sau, suferea acum de o sensibilitate acuta la zgomote, fapx pentru care traia izolat, nu vorbea cu nimeni (cu excepxia unei menajere si a barbierului sau) si se manifesta total impotriva ideii unei casatorii sugerate subtil de barbier, motivand ca „o femeie tacuta gasesti doar in cimitir".
Spre finalul primului act apare un nepot crezut mort al amiralului si deci, singurul potential mostenitor al unei averi fabuloase, care era acum comediant intr-o trupa adusa si ea in casa amiralului in care ar fi trebuit sa locuiasca toti. Sir Moroso o ia razna pur si simplu doar la gandul acestei harmalai in casa silentioasa si il anunta pe nepot ca-l dezmosteneste si ca, prin urmare, nu are ce cauta in casa lui. Barbierul, inventiv, hotaraste, de comun acord cu trupa de comedianti, sa joace o farsa amiralului, in care acesta din urma sa se casatoreasca fictiv, dar crezand ca este, de fapx, o casatorie in toata regula, cu una dintre fetele din trupa.
Si a venit pauza. Am coborat la bufet, unde aveam de ales intre tartinele cu caviar, sampania M?et si tortul Zacher in portii mici. Mai tineti minte Jurnalul acela in care va povesteam cum, la acelasi bufet, cand am dat vreo 50 de euro pe un paharel de sampanie ca sa fac impresie, n-am baut decat o inghititura, ca mai mult nu prea sunt in stare! Vorba unei prietene: nu prea duc la bautura!
Desi am incercat sa-l introduc pe partenerul meu in lumea bufa a acestei compozitii straussiene, in ciuda politetii care-l caracterizeaza si care l-a impins in clamarea dorintei de-a ramane pana la sfarsit, mi-am dat seama ca, daca la primul act doar inchidea din cand in cand ochii, la al doilea va dormi de-a drepxul si tare teama mi-era ca am fi dublat baritonii de pe scena cu sforaitul din loja. Sa nu ma intelegeti gresit! Omul care m-a insotit este totusi cel mai minunat din cati am cunoscut de aceeasi varsta. A fost prima data in viata cand a calcat pragul unei opere si nu a declarat apriori cum fac toti „suficientii": „De ce sa merg daca oricum nu-mi place si nu inteleg nimic?". L-am iubit pentru asta si daca data viitoare voi alege o opera cu doua acte, sunt convinsa ca o vom vedea pana la sfarsit.
Nu stiu ce s-a mai intamplat mai departe pe scena Staatsoperei pentru ca n-am mai stat. La ora noua seara, Viena era luminata si electric dar si de soare aflat la apus. Am mers pe jos spre hotel, unde in camera, pe nopxiera, ma astepxa Printesa Sisi sa-mi povesteasca viata ei.
