Dimineata, la obisnuita cafea care ma trezeste energizandu-ma pentru ziua ce urmeaza, am citit in suplimentul literar al ziarului „Adevarul" ca pana pe 17 septembrie, la Cercul Militar National, are loc o expozitie a pictorului Spiru Vergulescu. Spre modesta mea cultura generala, nu auzisem de el, pana in urma cu vreo luna, cand, pe malul marii, barbatul meu mi-a povestit despre el.
Ii fusese profesor de desen in liceu.
Pentru ca era un fel de lider al baietilor din clasa, profesorul a trimis dupa el si ceilalti, aflati pe terenul din curte, jucand fotbal, rugandu-l sa-i aduca pe toti in clasa, pentru ora de desen. Acum, intre noi fie vorba, ce barbat lasa sportul rege pentru banale linii sau acuarele ce par a zugravi un univers sensibil, la antipozi cu personalitatea masculina, rebela si adolescenta, care creste in identitatea fiecarui tanar?
Asa s-a nascut o injuratura neaosa la adresa profesorului si a apelului sau, care i-a ajuns la urechi prin mesager. In toti anii de liceu care au urmat, nu l-a mai trecut vreodata clasa, pana in ultima secunda, cand ii dadea salvatorul 5, tinandu-l mereu cu sufletul la gura.
Minunatul meu a terminat liceul, a urmat facultatea, masterele, doctoratele ulterioare si traiectoria sociala care, vorba unor prieteni comuni, i-au conferit nu statutul de om care da ora exacta, ci chiar de mecanism in cadrul ceasului.
Vreo 35 de ani mai tarziu, fostul elev de liceu l-a vizitat pe maestru tot la Cercul Militar National, unde avea o expozitie. Albit de vreme, cu ochelari, asezat singur pe un scaun in hol, s-a ridicat bucuros ca are un vizitator. S-au apropiat si au luat-o alaturi pe sotia pictorului, Gunka, in parcursul din fata operelor. Atunci avea sa vada elevul vizitator ca Gunka era oarba si ca sotul ei, cu o dragoste impresionanta, ii povestea ce tablouri alege spre cumparare acest iubitor de arta necunoscut.
A cumparat aproape toate tablourile, dar, la rugamintea pictorului, le-a lasat pe pereti pana la sfarsitul evenimentului.
Uimit de succesul nesperat, Spiru Vergulescu l-a intrebat: „Imi cunoasteti atat de bine opera? Sunt naucit de fapxul ca mi-ati cumparat aproape toate tablourile!". Fostul lui elev i-a spus ca pur si simplu il pretuia ca om si ca artist, insa cand pictorul i-a spus, cu ochii privind in adancul holului si sondand in profunzimile memoriei sale auditive, ca parca ii cunoaste vocea de undeva, i-a raspuns ca e doar o parere iluzorie, ca nu s-au cunoscut si nu s-au mai intalnit vreodata.
Ani la rand i-a trimis sotiei lui tot ceea ce ii era necesar unui om, dar, mai ales, unui pictor. Si fara sa stie vreodata, l-a rugat pe ministrul Internelor si Administratiei de atunci sa gaseasca solutia pentru ca Prefectura din Olt sa cumpere casa natala a lui Spiru Vergulescu din Slatina si s-o transforme in muzeu. Asa s-a si intamplat. Pana la moartea sa, nici profesorul si nici sotia lui nu au aflat.
Mi-a povestit toate astea pe malul Marii Negre, intr-o incursiune in vietile noastre anterioare de-a ne intalni. Este unul dintre motivele pentru care il iubesc: pentru ca schimba destinul unor oameni si nu le spune. Mi se pare cea mai inalta treapxa a generozitatii superioare. Ne-am propus sa mergem amandoi sa vedem expozitia. Pictorul nu mai traieste, dar vrem sa mai cumparam un tablou pentru unul din peretii casei noastre inca gol.
