Abia întoarsă din Israel… O călătorie pe care v-o „povestesc” mai jos în câteva fotografii făcute aleatoriu, acolo unde le-am putut face. Desigur… cele mai interesante locuri au fost cele în care, din păcate, n-am putut fotografia. Israelul este o ţară incredibilă. Continui s-o iubesc în ciuda unui primitivism pe care îl descopăr mereu dezamăgită şi a unei simplităţi a vieții care se confundă cu arhaismul.
Evreii sunt nu doar un miracol biblic, ci şi al zilelor noastre. Reîntorși din toate colţurile lumii în ţara „promisă”, decimați prin cea mai atroce crimă colectivă a umanităţii, 650.000 de oameni în 1948 (şi circa 7 milioane astăzi), au făcut dintr-un stat care avea toate datele să fie înfrânt de lumea arabă care îl înconjura, o putere în regiune şi în lume. Adică au reușit practic imposibilul. Şi asta o demonstrează inclusiv un raport al CIA, citat de generalul Maior Amos Yadlin în Israel’s silent defenders.
La sfârșitul anului 1947, cu câteva luni înainte de istoricul vot prin care ONU a recunoscut statul Israel, analiștii Agenției de Informații americane estimau: „Războiul în Palestina va creşte în intensitate. Cum arabii îşi coordonează tot mai mult eforturile lor în această luptă, evreii vor fi nevoiți să se retragă din pozițiile izolate şi să ducă un război de uzură. Încet, încet vor fi învinși. Evreii nu vor putea rezista în acest război mai mult de doi ani…”.
Israelul a surprins nu doar CIA-ul, ci lumea întreagă. În urmă cu o sută de ani, limba ebraică aproape nu se mai vorbea decât izolat, iar astăzi sunt milioane de oameni care o duc mai departe de la o generație la alta. Deși este un stat tânăr, aici se vorbește cea mai veche limbă a lumii. Sau, dacă vreți, prima limbă în care Creatorul i-a vorbit lui Adam şi care a fost vorbită de oricine înainte de Turnul Babel.
La concertul lui Enrico Macias pe care l-am văzut miercuri la Tel Aviv, 5.000 de oameni au cântat împreună cu el, au aplaudat şi au dansat, în cea mai autentică explozie de bucurie pe care am văzut-o vreodată într-o sală de concert. De la primul acord, până la ultimul bis.
Evreii prețuiesc viața, o trăiesc la maximum şi se bucură de ea, în cel mai simplu şi cel mai profund mod. Pentru că viața lor se trăieşte sub mitralieră. Fiecare zi poate fi ultima sub iminenţa unui atentat sinucigaș. La intrarea în fiecare hotel, în fiecare mall, în mai toate restaurantele este un punct de control antitero.
Am stat o zi întreagă pe plaja din Tel Aviv şi cerul a fost mereu senin şi albastru, dar şi verde kaki uneori, ca elicopterele militare care îl traversau patrulând micuțul teritoriu al Israelului. Luați o hartă acum, şi uitați-vă la această fâşie de pământ! Şi apoi uitați-vă ce ţări o înconjoară şi gândiți-vă nu doar ce destin, dar şi ce artă a războiului a desăvârşit acest popor pentru a fi încă nu doar pe harta lumii, ci mai ales la masa Puterii!
Steagul Israelului, de pe care flutură perfectă steaua lui David, este atârnat de balcoane şi la geamurile mașinilor, nu cu sentimentul cu care americanii îşi arborează steagul în semn de mândrie națională, ci cu mesajul victoriei. Israelul este o ţară de neînvins. Şi la ei acasă, văzându-i pe evrei atât de simpli în modul lor de viață, veți înțelege că niciunul nu are cauză personală. Ei au doar o cauză națională şi ea vine înaintea oricărui sentiment uman individual şi a oricărei persoane apropiate. Starea de război la o națiune îi determină caracterul şi în ciuda faptului că toate ţările musulmane sunt aliate (formal sau nu) împotriva acestui „dușman”, Israelul, inferior numeric şi militar, a fost imposibil de învins. Strategiile şi comandanții de război israelieni nu știu cum arată înfrângerea.
Un popor ales cu adevărat nu doar în Biblie, ci şi în zilele noastre. O ţară pe care o iubesc şi care-mi curge prin vene nu doar pentru destinul ei unic, ci şi pentru că l-a dat lumii pe singurul evreu pe care l-am iubit vreodată: Iisus Christos.
Israel văzut de sus
Poarta Damascului
Am trăit o experiență fantastică înăuntru, la Mormântul Sfânt, dar nu mă simt în stare s-o povestesc acum
M-am rugat la Mormântul Sfânt pentru toți cei pe care îi cunosc sau nu
Turnul Regelui David
Papa Francisc vizitează Locurile Sfinte în perioada 24-26 mai
Old city – Jerusalem
Gusturi şi mirosuri
Cel mai bun humus din Israel
Farmacie veche naturală
L-am ascultat pe Enrico Macias live la Tel Aviv
Plaja din Tel Aviv
Ambasada SUA, vedere din spate
Pe toate străzile puteţi bea un fresh de legume şi fructe senzațional
Muzeul Diamantelor din Tel Aviv
Harry Frederick Oppenheimer, al cărui tată a fost președintele companiei De Beers (1929-1957) şi pe care o va conduce şi el după acesta până în 1985, a revoluționat piața diamantelor în momentul în care le-a promovat ca simbol al iubirii. În 1968, a vizitat Israelul pentru prima oară, la finalul Războiului de Şase Zile, iar în 1982 s-a reîntors cu scopul de a încuraja industria, care abia se refăcea în urma crizelor din anii ’80. „Noi, cei de la De Beers, suntem îndureraţi pentru Israel, atât în afaceri, cât şi în inimi”, a declarat la momentul respectiv. În 1986, industria de diamante a Israelului şi-a numit Muzeul Diamantelor după Harry Oppenheimer, ca un gest de apreciere a sprijinului îndelungat venit din partea sa.
În memoria lui Yitzhak Rabin. A fost singurul lider al lumii la moartea căruia am plâns. Era în 1995.
Niciun zid, niciun jihad şi niciun război nu va coborî acest steag
