Sunt într-un lan de lavandă în Provence. Privesc în sus şi văd cerul, adică viitorul. Citesc… şi mă întorc în trecut, în istorie. Haideţi să privim împreuna… haideţi să citim împreună şi să călătorim în vremea celor care ne-au lasat vorbe memorabile.
Cred pentru că este de necrezut
Este condensarea si adaptarea medievală a unei fraze faimoase a apologetului creştin Tertulian (155-220): „iar Fiul Domnului a murit; trebuie să credem pentru că e de necrezut”. Părintele Bisericii voia să apere miracolul Crucii, lucru fără noimă şi pentru evrei, şi pentru greci: „A murit Fiul Domnului? Trebuie să credem tocmai pentru că e de necrezut. A înviat: lucrul nu poate fi pus la îndoială, de vreme ce e cu neputinţă.” Într-adevăr, Tertulian, care nu se temea de paradoxuri, a vrut prin asta să pună în lumină – în spirit fideist (acordând deci preeminentă credinţei asupra raţiunii) – caracterul paradoxal al revelaţiei creştine.
Fericit păcat!
Vorbă vestită, atribuită Sfântului Augustin, folosită de el într-o predică şi trecută de acolo în textul unui imn care se cântă la liturghia catolică din sâmbăta Paştilor: „Fericit păcatul care ne-a făcut vrednici de un asemenea Mântuitor!” Este vorba despre păcatul originar, al lui Adam şi al Evei, moştenit de toţi urmaşii lor şi care a făcut necesară venirea lui Iisus, ca mântuitor (numit şi Noul Adam ori Al Doilea Adam). Această sintagmă paradoxală rezumă o întreagă teologie.
Vă rog să mă scuzaţi, domnule, n-am făcut-o anume.
Ultimă politeţe a Mariei Antoaneta, în clipa în care, la nouă luni după soţul ei, urca pe eșafod, la 16 octombrie 1793, în Piaţa Revoluţiei. Cu mâinile legate la spate (cum a fost desenată de David), regina, după ce a coborât din căruţă, s-a îndreptat spre ghilotină cu atâta grabă încât şi-a pierdut un pantof, apoi l-a călcat pe călău pe picior. Şi şi-a cerut iertare în termenii de mai sus, atestaţi de martori vrednici de încredere, rostind o vorbă de neuitat în istoria politeţii umane.
Dacă înaintez, urmaţi-mă; dacă dau înapoi, omorâţi-mă; dacă mor, răzbunaţi-mă!
Îndemnul adresat de Henri de la Rochejaquelein (1772-1794) ţăranilor pe care îi ducea la lupta de şa Aubiers. Viitorul generalisim al „armatei catolice şi regale” (care avea să moară peste un an, la Nouaille, la 22 de ani) le-ar fi spus: „«Prieteni, dacă tatăl meu ar fi aici, aţi avea încredere în el. eu sunt doar un copil, însă, prin curajul meu, mă voi arăta vrednic să vă conduc la luptă. Dacă înaintez, urmaţi-mă! Dacă dau înapoi, omorâţi-mă! Dacă mor, răzbunaţi-mă!» Oamenii i-au răspuns prin mari aclamaţii” (Memoriile marchizei de la Rochejaquelein, cumnata lui Henri):
Nobleţea obligă! (Noblesse oblige!)
Deviza aceasta concisă şi mândră se află în Maxime şi cugetări cu privire la felurite subiecte (1808) ale lui Gaston, duce de Levis (1764-1830), academician şi pair al Franţei. Vorba a rămas până în zilele noastre.
Garda moare dar nu se predă
Mândru răspuns atribuit generalului Pierre Cambronne (1770-1842), dat de el unui general englez care, la Waterloo, îi propunea să se predea împreună cu ce mai rămăsese din garda imperială (18 iunie 1815). Vorba pare să fi fost ticluită, la câteva zile după bătălie, de Balisson de Rougemont. A fost publicată la 24 iunie în Journal general de la France şi se află înscrisă pe postamentul statuii generalului. Însă Cambronne n-a autentificat-o niciodată – dimpotrivă –, susţinând că s-a servit de o expresie „mai savuros soldăţească”.
Dacă mă condamnaţi, aceasta să fie ultima condamnare
Pasaj din declaraţia mareşalului Petain la începutul procesului său înaintea înaltei Curţi de Justiţie, la 23 iulie 1945: „Dacă mă condamnaţi, aceasta să fie ultima condamnare, şi nici un francez să nu mai fie vreodată condamnat, nici deţinut pentru că a executat ordinele şefului său legitim. Vă spun însă în auzul lumii întregi: crezând că vorbiţi în numele dreptăţii, veţi condamna un om nevinovat, iar acest om este hotărât să îndure urmările condamnării sale, pentru că un mareşal al Franţei nu cere graţiere nimănui. Judecăţii voastre îi vor răspunde judecata lui Dumnezeu şi cea a posterităţii. Acestea sunt de-ajuns pentru conştiinţa mea şi pentru memoria mea. Îmi aşez soarta în mâinile Franţei!” Mareşalul Petain a fost condamnat la moarte, dar pedeapsa i-a fost comutată în detenţie pe viaţă în insula Yeu, pe coasta Atlanticului din largul Vendeei, unde a mai trăit şase ani. Membru al Academiei Franceze din 1928, Petain a fost exclus din ea tot în 1945.
Evreii au rămas ceea ce au fost dintotdeauna, un popor de elită, sigur de sine şi dominator.
Pasaj din conferinţa de presă ţinută la 27 noiembrie 1967 de generalul de Gaulle, la cinci luni după „Războiul de Şase Zile” dintre Israel şi statele arabe, război pe care şeful statului francez îl condamnase la vremea sa. Textul acesta este prea adesea citat trunchiat de cuvântul „elită”. Dar, chiar şi netrunchiat, el a neliniştit comunitatea evreiască din Franţa. Şi totuşi, în vremea lui Cezar şi sub principatul lui Augustus, romanii ar fi socotit că este şi adevărat, şi măgulitor să fie numiţi „un popor de elită, sigur de sine şi dominator”, ceea ce chiar erau.
Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc
Enunţ adesea citat, atribuit lui Andre Malraux. Puţină lume şi-a dat seama că sfârşitul sintagmei, „sau nu va fi deloc”, absurd şi greoi, nu poate fi atribuit unui bun scriitor. În Copilul râsului (1973), părintele Bockel pune în gura lui Malraux: „Secolul al XXI-lea va fi metafizic sau nu va fi”. În acelaşi an, adresându-se lui Jaques Chancel într-o „Radioscopie”, scriitorul ar fi afirmat: „Ca să fii ateu, nu ajunge să vrei.” În amândouă cazurile, rămânem departe de „va fi religios” sau, cum se citează uneori, „va fi mistic”. În realitate. În cursul unei conversaţii cu Pierre Desgraupes, Malraux a fost auzit declarând: „Ştiţi, mi s-a atribuit «Secolul al XXI-lea va fi religios». N-am spus niciodată aşa ceva, pentru că n-aş avea cum să ştiu. Ceea ce spun este mai incert: nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară” (Le Point, 10 noiembrie 1975). Dar atribuirea apare din nou în 1991. Într-adevăr, Andre Frossard declară că a auzit din gura lui Malraux afirmaţia: „Secolul al XXI-lea va fi mistic.”