Vorbim mai mult despre vorbe, decât despre fapte. Specific psihologiei poporului român.
Discursul lui Victor Ponta, rostit în Parlament, în ziua investirii Guvernului Ungureanu, a născut mai multe polemici, idei, opinii, analize, dezamăgiri şi aprecieri decât însăşi investirea Cabinetului.
Într-o ţară nevrotică, în care, dacă vorbitorul nu scuipă sânge pe microfon, nu e om (politic), tonul jos şi raţiunea sunt perfect culpabilizabile şi susceptibile de blat, trădare, prodiţie.
Atitudinea ceva mai rafinată, mai echilibratăşi mai înţeleaptă din ultimul timp a liderului PSD a redus distanţa dintre el şi celalalt lider al opoziţiei, Crin Antonescu, în sondajele de opinie. Semn că până nici dezamăgiţilorşi celor care nu mai au nimic de pierdut, celor cărora argumentele nu le mai pot calma disperarea, începe să le placă un lider capabil să se aşeze la masa negocierilor cu duşmanul declarat.
Conflictul agonic dintre băsişti şi antibăsişti a schimonosit complet feţele cândva blânde sau senine ale votanţilor. Cred însă că a supravieţui politic depinde de arta dialogului, fără a-ţi schimba obligatoriu punctul de vedere la sfârșitul acestuia, de capacitatea de-a asculta dacă o pretinzi şi celuilalt, de perfecţionarea argumentelor nu a corzilor vocale.
Un mare om de stat nu strigă, ci cheamă la luptă pentru o idee nobilă! Nu critică apriori, pentru ca argumentaţia lui va fi nerealistăşi imaginativă. Nu în ultimul rând, nu îmi doresc să aleg un lider inflamat, flamboaiant, cu retorică, un orator „ca o alamăsunătoareşi un chimval zăngănitor”, ci un om al soluţiilor, un om al compromisului care să nu compromită, un om care nu-şi doreşte neapărat să fie el la Putere pentru a face bine, ci care determină binele şi prin puterea altcuiva.
Nu cred ca aş fi salutat eventuala ostilitate „stilistica” a lui Ponta faţă de un om ajuns prim ministru, dar care, cândva, i-a stat alături în biserică într-un moment fericit al vieţii sale (nunta cu Daciana Sârbu). Apreciez politicienii cărora politica nu le anihilează umanitatea şi nici prieteniile, dar care separă cauza binelui public de ce a binelui personal.
În societatea contemporană, adaptabilitatea şi flexibilitatea sunt vitale pentru un lider în care oamenii îşi investesc speranţele şi îşi proiectează idealurile. Ponta pare sădovedească o mai mare capacitate de sincronizare la evenimente şi nu e bântuit de idiosincraziile antonesciene faţă de un interlocutor din tabăracealaltă, dacă el este respectabil în propuneri. Nu mai cred în „principele” machiavelic, brutal, lipsit de sentimente şi de scrupule.
Victor Ponta a demonstrat virtuţile omului argumentativ, gata să dea o şansă adversarului, deci generos, la fel cum nu aş ignora varianta tactică a discursului tip „cal troian”. Este tânăr, dar e meticulos precum un procuror care strânge probe în favoarea sa şi îşi doreşte cel mai mult să îşi uimească mefienţii. Victor Ponta este un lider mai periculos decât Crin Antonescu pentru că este polivalent. Cred că tocmai de aceea va supravieţui mai mult în politică şi ne va mai surprinde de multe ori…din Parlament sau din afara lui.