40 de ani de la cea mai spectaculoasă operațiune de salvare din lume

Cea mai uimitoare misiune din istoria modernă a lumii a fost efectuată la 4 iulie 1976, ziua în care Statele Unite sărbătoreau bicentenarul independenței lor, 4 iulie 1976. Incredibila și miraculoasa eliberare a ostaticilor evrei din avionul Air France care plecase de la Tel Aviv spre Paris a înmărmurit o lume întreagă.

Operațiunea a arătat tuturor că niciun evreu nu va fi lăsat în urmă și că celorlalți le pasă. Doar armata israeliană putea fi capabilă de așa ceva.
„Întreg Israelul este responsabil pentru un evreu”. Această lecție a fost demonstrată de guvernul israelian condus atunci de Yitzhak Rabin.

Cealaltă lecție pe care o putem învăța este aceea că atunci evreii îndrăznesc, planifică, cred și au curajul unora dintre cele mai imposibile operațiuni militare, Dumnezeu își face și El partea Lui de…misiune.

Să ne amintim…..

Impresii de la recepția oficială a Israelului. După 68 de ani….

Evreii nu uită dramele. Indiferent dacă sunt ale lor sau ale altora.

Ambasadorul Israelului, Tamar Samash, este singurul membru al Corpului Diplomatic acreditat la București care a folosit prilejul unei recepții oferită cu ocazia împlinirii a 68 de ani de la fondarea statului Israel pentru a atrage atenția asupra unui fenomen social: violența în familie.

agerpres_8821448Ambasada a donat o sumă importantă pentru sprijinirea Asociației „Necuvinte” și apoi a invitat liderii, miniștrii, ambasadorii prezenți la recepție să urmărească un film documentar care a răscolit pur și simplu atât sufletele celor din sală, cât și indiferența multora dintre noi. 5 femei bătute, mutilate sufletește, abuzate o viață întreagă, mame sau doar soții, și-au omorât partenerii din disperare și din necunoașterea faptului că există, nu doar Poliție, ci și oameni buni, care le-ar fi putut ajuta în mod organizat.


Un manifest împotriva bătăii „rupte din Rai”, care, așa cum spunea Melania Medeleanu în documentar, este într-adevăr ruptă „din Rai”, pentru că bătaia nu are nimic în comun cu Raiul, ci este Iadul însuși.


Dacă ambasadorul Israelului, Tamar Samash era gazda solară a evenimentului, cu prietenia, simplitatea și căldura umană pe care o găsești numai la evrei – pentru că ei știu cel mai bine cum este ca lumea să fie rece -, Liviu Dragnea, liderul PSD părea să fie epicentrul politic de atracție. Domni și doamne, cu trecut sau sperând la viitor, făceau coadă să îi prezinte omagiile sau să îi dea cartea de vizită personală. Mă îndoiesc că va suna pe cineva, dar imaginea m-a amuzat. La capătul celălalt al sălii, Valeriu Zgonea, jovial și cu zâmbet larg, părea eliberat de responsabilitatea și oboseala funcției de Președinte al Camerei Deputaților.

Aseară, la o lansare de carte, chiar îmi mărturisea că „este foarte fericit” în noua lui postură de om „liber” și că și-a reluat toate vechile prietenii pe care le abandonase (sau neglijase) probabil, fiind prea ocupat cu puterea! Așadar, până la urmă, Liviu Dragnea i-a făcut un mare și neprețuit cadou domnului Zgonea: timp liber!

agerpres_8821449


Ambasadorul Hans Klemm a operaționalizat ultimele două structuri de comandă și control ale NATO din România și apoi a venit la recepția Israelului pentru a întări și la nivel imagologic alianța indestructibilă pe care SUA o are cu aliatul său din Orientul Mijlociu.


Am remarcat-o pe Raluca Prună, prezentă la majoritatea evenimentelor pro-semite, pe ministrul de Externe, Lazăr Comănescu, pe Gabriel Vlase, deputatul PSD care prezidează Grupul de prietenie România-Israel, pe Vasile Blaga, pe reputatul profesor universitar, Liviu Rotman, pe Aurel Vainer, care îmi spunea că va inaugura în curând monumentul ridicat în memoria Holocaustului și căruia i-am replicat zâmbind că face mai multe acțiuni importante pentru o comunitate de doar 3000 de oameni-cât mai numără astăzi Comunitatea Evreilor din România-decât face România pentru 21 de milioane de cetățeni ai săi.

agerpres_8821472Pentru mine a fost și rămâne un mister de ce oficialii de la București – cu rare excepții – s-au aliat cu țări îndepărtate ca valori și distanțe de ea, și n-au privit la modelul israelian. Cu 68 de ani în urmă, prin 33 de voturi pentru, 13 împotrivă și 10 abțineri, rezoluția 181 a Ligii Națiunilor Unite avea să ia ființă, formă și conținut, statul Israel. Obișnuiesc să spun deseori că Israelul nu este o țară, ci este un miracol.

A primit un pământ arid pe care astăzi dezvoltă o agricultură care face ca Israelul să fie singura țară din lume care își produce toată mâncarea necesară pentru întreaga populație. Din cauza așezării geografice și a faptului că este înconjurată de inamici, state arabe, părinții acestei națiuni au acționat sub imperiul posibilității ca o blocadă comună arabă instituită să îi ducă în situația în care, fără importuri, să moară de foame. Și atunci și-au dobândit independența… alimentară.

Într-un spațiu climatic în care plouă rareori, Israelul a devenit lider mondial în irigații.

Abandonați de Charles de Gaulle în furnizarea de avioane militare – când aveau mai multă nevoie de ele – Israelul și-a dezvoltat propria industrie aeronautică, fiind singura țară din lume a cărei flotă aeriană este astăzi dotată, pe fiecare avion, cu sisteme antirachetă.

Dintr-o țară de agricultori și de organizare colectivă în kibuțuri, Israelul a ajuns lider în tehnologie și are astăzi listate pe Nasdaq mai multe companii decât Europa, Korea, Japonia, Singapore și India la un loc. Înconjurată de state care au petrol și puterea pe care le-o dă acest asset și o populație arabă de sute de milioane de oameni, Israelul are o armată care a câștigat toate războaiele.

Are cei mai buni spioni din lume și este singura țară care și-a făcut un scop existențial din a-și găsi călăii, oriunde în lume și oricât ar dura, și a-i aduce în faţa Justiției sale.


Israelul este țara care poate iartă, dar nu uită.


Este singurul popor din lume care a readus la viață o limbă moartă și nevorbită timp de 2000 de ani. Sunt singurii care își învață copiii să citească de la vârsta de 3 ani. Ne întrebăm mereu: de ce iau evreii mai multe premii Nobel decât oricare altă naționalitate din lume? Pentru că au cel puțin 3 ani avans de educație înaintea noastră care începem să citim la 6 sau 7 ani, când mergem la școală.

Am avea atâtea și atâtea de învățat, de urmat, de împrumutat, de imitat chiar, de la Israel!

Dar nu o facem… din lipsă de viziune politică, dar mai ales de strategie.

Așa cum i-am spus și  Ambasadorului Tamar Samash, într-o ebraică imperfectă… „Isarel ieș haareț șheli!”

Despre BREXIT

Divizarea britanicilor continuă și în rândul celor care le analizează votul. Jurnaliști, analiști, politicieni sau chiar lideri în funcție descriu fie haosul care va veni de astăzi, fie supraviețuirea glorioasă a unei Britanii independente.londra 5

Istoria ne-a arătat însă că orice criză – chiar dacă produce efecte – după o perioadă de timp, este urmată de un curs firesc al realităților în care intrăm.

Este mult prea devreme și mult prea subiectiv să spunem ASTĂZI ce ne va aduce viitorul… dacă pierdem sau nu un aliat de securitate, dacă vor mai ieși alte țări, dacă se va prăbuși Uniunea Europeană. Nimeni nu știe și nimeni nu crede varianta pe care o susține adversarul. Nici David Cameron nu a crezut, atunci când a hotărât organizarea acestui referendum, că britanicii CHIAR vor ieși din UE.

Votul de ieri este bătălia și ciocnirea a două concepte care vor continua să existe în politica lumii: identitatea națională și globalizarea care o ecranează.

Lumea va continua să existe și de mâine. Veți vedea!

Despre mitul Jeep-ului militar produs de americani în România. Câteva adevăruri nespuse

Marți, în prezența secretarului de stat din Ministerul Economiei, Nicolae Banea, oficiali ai ROMARM și reprezentanți ai Fiat-Chrysler au prezentat două tipuri de autovehiculele militare 4×4 de tip Jeep J8, care ar putea fi asamblate la Uzina Mecanică București.

Toată lumea este de acord că un astfel de parteneriat ar însemna o redresare a uzinei care, în prezent, funcționează la 10% din capacitatea ei și care este în pragul disponibilizărilor și a puținilor oameni care au mai rămas din cauza lipsei de comenzi.

„Ar fi nevoie de 400 de unități pentru un grad de integrare de 30%, să dezvoltăm niște linii automatizate pentru diverse componente”, a explicat Toader Ulise, directorul Uzinei Mecanice București, care a precizat că în funcție de numărul comandat, producția diferitelor componente poate fi mărită. „Altfel, la 100 de bucăți vin componentele aici și doar le asamblăm”, a spus oficialul.

Proiectul rămâne doar o acțiune de PR însă, atât timp cât Ministerul Apărării nu a făcut nicio comandă și nu știe dacă va face, întrucât nu s-a făcut o evaluare a necesarului de înzestrare pe diferite arme pentru aceste produse și, mai mult decât atât, dacă s-ar constata că sunt necesare, nu există buget pentru ele.

Faptul că din 2017 bugetul Apărării va crește la 2% este deocamdată o promisiune-care a mai fost făcută și în anii precedenți, deși era o obligație conform angajamentelor noastre NATO. Admițând că vor fi făcute aceste alocări, ele trebuie direcționate în primul rând către onorarea contribuțiilor noastre financiare în cadrul Alianței la care suntem mult restanți și despre care oficialii români nu vorbesc, iar oficialii NATO nu amintesc din rațiuni de unitate, măcar la nivel de imagine publică al alianței militare.

Acțiunea de ieri va rămâne complet lipsită de urmări, după părerea mea, din mai multe motive pe care le-am analizat cu experți ai sectorului care au dorit să își păstreze anonimatul nu atât din motive de curaj, ci din dorința de a nu afecta imaginea unui domeniu în care activează.

În primul rând, la nivelul Ministerului Economiei, fostul secretar de stat, Sorin Encuțescu a coordonat o strategie referitoare la industria de apărare pentru 40 de ani, rămasă la nivel de sertar.

Până la publicarea acestui material, Sorin Encuțescu nu a răspuns întrebărilor Q Magazine pe acest subiect.

În discursul său, Nicolae Banea, fost director al IAR Ghimbav Brașov, nu a făcut nicio referire la un astfel de document sau la intențiile și necesarul de înzestrare al trupelor de uscat.

Este aberant să spui că TOATE categoriile de forțe armate vor avea nevoie de acest tip de autovehicul.

Pe de altă parte,  de ce s-a optat pentru Uzina Mecanică București ( fostă FMGS – Fabrica Mecanică de Utilaje Grele Speciale – care derula la nivelul anilor 1989 programul TR 800, adică un tanc foarte bun cu sistemul de conducere a focului suedez, motor de 800 cp şi cu un tun modern de 120 mm cu țeavă lisă, fără ghinturi) și nu s-a ales Uzina Mecanică de la Muscel unde s-a și demarat, cu vreo 10 ani în urmă, un proiect de realizare a unui vehicul mult mai adaptat cerințelor operaționale ale armatei române?

Încercăm să îmbunătățim relațiile comerciale și economice, în mare, între SUA și România.Este important ca România să decidă de ce echipamente are nevoie, ce strategie are și să pornească de acolo”, a spus Dean Thomphson, prezent la eveniment

„Interesant mi se pare că nu reușim să depășim mentalitatea de piață de desfacere a unor produse pe care le putem realiza și noi, și facem tot genul de volute pentru a dovedi necesitatea acestora. Atunci ce mai facem cu vehicolul HUMVEE pe care americanii ni l-au oferit pentru armata română și cu care defilăm la 1 decembrie cu mândrie patriotică?”, ne-a declarat un analist militar.

Experții nu dau nicio șansă de reușită proiectului din mai multe motive.

1. Locația pare inadecvată, fiind preferată, probabil, din interese politice;

2. S-a spus despre o primă etapă în care vom asambla componentele acestor vehicule și  vom decide apoi  asupra viitorului. Dacă tot suntem „parteneri strategici”, de ce oficialii români nu cer americanilor investiții într-o linie de fabricație, iar România să pună la dispoziție locația și forța de muncă? Chiar în aceste zile prim-ministrul Dacian Cioloș aflat la Washington,  ar fi putut profita de oportunitatea întâlnirii cu vice-președintele, Joe Biden și cu alți oficiali americani, pentru a negocia o formă concretă, repet concretă, a colaborării noastre „strategice”.

3. Dacă am vorbi despre gradul de operativitate al armatei noastre pe teritoriul național, ar trebui să regândim paradigma privind armata României, membru NATO , dar (așa cum ne-a spus George Friedman, cu sarcasm, într-o conferință la Banca Națională) neprotejată (într-o eventuală agresiune) de niciun militar american. Atunci când am intrat în NATO nu s-a vorbit nici despre revitalizarea industriei naționale de apărare și nici despre participarea, pentru prima dată în istoria noastră, cu trupe, în spații operaționale de pe alt continent.

Americanii nu ne vor apăra.George Friedman

Ceremonia de repatriere a doi militari morți în Afganistan

În loc de concluzie, putem spune că a fost un eveniment  imagologic în care americanii se fac că sunt interesați de o cooperare economică, iar noi că suntem dispuși să reacționăm la orice proiect, oricât de inutil și costisitor ar fi, în numele Parteneriatului Strategic.

***

La doar o zi după această anunțată posibilă dar improbabilă cooperare, sindicatele din industria de apărare au protestat în fața Palatului Cotroceni pentru un domeniu care funcționează, asemeni Uzinei Mecanice București, la 10% din capacitate. Inclusiv directorul ROMARM, Floarea Șerban, cândva secretar de stat în ministerul de resort, a recunoscut ieri că sectorul a ajuns într-o stare critică. Exact ce își doreau producătorii externi … și noi le-am oferit cu voluptate. Nevoit de protestele din fața ușii, Președintele Iohannis l-a mandatat pe consilierul său pe probleme de Apărare, Ion Oprișor, să primească o delegație a sindicaliștilor. La sfârșitul întâlnirii, printr-un comunicat de presă, ni s-a „reconfirmat interesul sporit al Președintelui României pentru adoptarea, în colaborare cu Guvernul, a celor mai potrivite decizii privind revigorarea industriei de apărare.”

Să le așteptăm…deci!

 

Aniversare în Fizică. Prof. Dr. Marian Apostol: „Dumnezeu este științific!”

media_146402183886179300Scurt istoric

Institutul de Fizică al Academiei Române s-a înființat la 1 septembrie 1949. Fondatorul său, Horia Hulubei și-a luat doctoratul la Paris sub îndrumarea deținătorilor Premiului Nobel, Jean Perrin și Marie Curie. Hulubei a fost membru al ambelor academii, română și franceză, devenind faimos în toată lumea pentru rezultatele lui extraordinare în diferite arii ale Fizicii, incluzând RAMAN, Raze X, Compton, fizică nucleară și atomică și identificarea a 87 de elemente în tabelul periodic.

În 1956, Institutul de Fizică al Academiei se desparte în Institutul de Fizică Atomică(IFA) din Măgurele, sub conducerea lui Hulubei, și Institutul de Fizică București, aparținând de Facultatea de Fizică din cadrul Universității București.

La inițiativa lui Horia Hulubei și cu suportul său direct, specialiștii IFA proiectează primul computer electronic, o premieră în blocul țărilor sovietice, în 1956. Primul device, CIFA1, care lucra la 50 de instrucțiuni pe secundă, a devenit operațional un an mai târziu.

În același an, un reactor de fuziune VVRS și un cyclototron U120, ambele de proveniență sovietică, au fost puse în funcțiune la IFA.

Primul laser românesc, un He-Ne cu infraroșii, dezvoltat de Profesorul Ion I. Agârbiceanu și echipa lui, a devenit operațional în octombrie 1962. Câteva luni mai târziu, realizarea a fost prezentată la cel de-al treilea Congres de Electronică Cuantică organizat la Paris.

Ioan Ursu, pro-rector al Universității Babes-Bolyai și directorul Diviziei de Fizică Nucleară și Electromagnetică de la Facultatea de Fizică din Cluj, preia conducerea IFA când Hulubei se retrage în 1968.

A continuat și a extins conceptele științifice ale predecesorului său. Sub conducerea sa, IFA a promovat introducerea energiei nucleare în România.

Au fost înființate noi institute specializate în științele spațiale, fizica pământului, seismologie, materiale tehnologice etc. Alte institute din aceleași domenii cu sediul în diferite orașe ale țării se află sub coordonarea Institutului de Fizică de la Măgurele.

IFN este  cel mai mare institut de pe Platforma de la Măgurele. Are 700 angajați, 300 de cercetători științifici (fizicieni, ingineri, chimiști, matematicieni),  150 doctori în științe. Are un buget de 30 milioane de euro pe  an, alocat exclusiv de la bugetul de stat, plus cca 5% din proiecte individuale.

60 de ani de atunci

Astăzi s-au aniversat 60 de ani de la înființarea Institutului. Am preferat să ocolesc sala în care ministrul Învățământului, Adrian Curaj, împreună cu alte notabilități și directori rosteau discursuri și ciocneau cupe de șampanie. Știu din experiența atâtor ani de jurnalism și de evenimente festiviste la care am participat că adevărurile despre ceea ce se aniversează, omagiază, sărbătorește sunt oriunde în altă parte numai în astfel de săli nu. Uneori, adevărul nu îl dețin nici măcar cei care vremelnic sau conjunctural reprezintă, oficial, motivul festivității.

Animată de această realitate, am căutat unul din vechii fizicieni ai Institutului, un martor la scară istorică a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul vremii pe platforma de la Măgurele. L-am găsit pe Profesorul Dr. Marian Apostol, cercetător științific al Institutului și autor a peste 33 de cărți de specialitate, într-un birou comunist, ticsit de orice de la cărți, tratate, reviste de specialitate, câteva computere, pereți „zugrăviți” cu diplome, căni de ceai cu formule din fizică.. un haos metafizic în care pe tablă (da, era și o tablă de școală!) erau scrise atât citate din latină, cât și formule matematice și fizice analizate, uneori, cu foști studenți, actualmente profesori universitari sau cercetători la rândul lor.

Dincolo de gesticulația jovială a iubitorului de oameni curioși într-ale Institutului, Profesorul Marian Apostol exprimă relaxat, asumat, de la nivelul înțelegerii științifice a lumii și a oamenilor la care a ajuns, adevăruri despre România, țara cea mai bună din lume la fizică atomică, la fizică spațială, dar incapabilă să performeze la ramurile care i-ar fi adus progres economic. Am avut o lungă discuție și despre utilitatea reală a laserului ELI, însă, vorba distinsului meu interlocutor „ adevărurile nu se impun ele însele”, ci, pur și simplu, o generație care le afirmă moare și cea care vine din urmă, se naște cu acele adevăruri, crește cu ele și este mai dispusă la a le accepta. Așa încât să lăsăm unele adevăruri generației care vine!

Sunt 60 de ani de la înființare. Este Institutul de Fizică Atomică un brand de țară?

IFA  nu este cunoscut peste hotare, decât, poate, în cercuri foarte restrânse. Dar este  Princeton-ul cunoscut, Gottingen-ul, Cambridge-ul,dintre numeroasele centre de cercetare științifică în domeniul Fizicii, cum este IFA. Noi, românii, suntem prea mult preocupați de „recunoașterea internațională”, boală de provinciali. Vrem să fim regina balului, să ne știe tot cartierul, de parcă am vrea să ne mărităm, și să ne mărităm bine. Dar  lumea nu e bal. Fizica nu e bal.

IFA este cert „un brand de țară” în România. Tot omul, cât de îndepărtat ar fi de astfel de preocupări, a auzit de IFA și îl vorbește de bine. Taximetriștii,  medicii, profesorii, omul de  la ghișeu îmi vorbesc de IFA.  Acest mit național s-a născut din două elemente. Primul a fost credința sinceră a concetățenilor noștri că știința ne poate îmbunătăți viața, ne poate ajuta; înființarea IFA în anii ‘50  a adus a rază de speranță în rândul națiunii noastre; de aceea IFA a ajuns aproape un mit constitutiv al românilor.

Al doilea element constă din realizările științifice notabile ale oamenilor care au lucrat în IFA în decursul timpului. În IFA s-au făcut primele experiențe din România în domeniul Fizicii Atomice și Nucleare; în IFA s-a realizat unul din primele calculatoare electronice din lume; în IFA s-a construit unul dintre primele lasere din lume;  în IFA am reușit să contribuim la înființarea centralei nucleare de  la Cernavodă, care ne oferă o bună fracțiune  din energia noastră electrică. Aceste realizări ne-au îmbogățit cunoștințele, ne-au făcut mai cunoscători, poate mai înțelepți, mai demni, mai curajoși, ne-au dat o speranță pentru o viață mai bună, și ne-au adus și un pic de confort material. De aceea IFA este cunoscut și apreciat în România.

Calitatea vieții nu este dată numai de energie și săpun, de confortul material, de sticlă, beton și oțel; este dată în primul rând de viziunea noastră științifică despre lume, de coerența visurilor noastre, de subțirimea spiritualității noastre.Paradoxal aș spune, Fizica bună ne face în primul rând morali.

Societatea românească prețuiește cercetătorii?

Societatea românească e formată, ca toate societățile umane, din populație și oameni politici. Populația își vede de treabă, încearcă să trăiască și să supraviețuiască, politicienii se amestecă în treburile populației, fie cu  intenții bune și rezultate proaste, fie de-a dreptul cu intenții rele.  Cercetătorii științifici, ca tot omul, fac și lucruri bune și lucruri proaste. Populația îi apreciază pentru lucrurile bune, și-i iartă cel mai adesea pentru lucrurile proaste, în măsura în care le cunoaște. N-aș zice că avem a  ne plânge de felul în  care populația României ne tratează pe noi, cercetătorii științifici. Ba din contră, le suntem recunoscători. La urma urmei, trăim din munca acestei populații.

Dar cu politicienii este altceva. Aceste personaje false, perverse și pervertite nu dau doi bani pe știință, pe cultură, pe civilizație; pe bunul simț, pe cinste, pe onoare. Când aud de cultură, aceste ființe trag cu pistolul. Hotărăsc măsuri arbitrare, după capriciul lor de moment, ca niște babe hormonale, prin care: distrug învățământul de știință din România, încurajează și cultivă impostorii în știință, incompetența și iresponsabilitatea, promovează bani iliciți și ilegitimi în cercetarea științifică. Scopul și rațiunea de a fi a cercetării științifice a fost dintotdeauna și a rămas căutarea dezinteresată a adevărului științific. Istoria ne învață că peste tot, oriunde și oricând cercetarea științifică a reușit, a reușit cu mijloace oneste, proprii felului ei de a fi. Numai politicienii români vor  să schimbe natura acestei profesii, cerându-i să facă imagine, să facă senzațional, cerându-i lăudăroșenie, falsitate, ipocrizie; minciună și înșelătorie. Momentul este istoric prin virulența și amploarea acestor acțiuni adverse pe care politicienii României le-au  promovat și le promovează cu obstinație împotriva științei în România. Politicianul român este acea ființă care turbează când aude de știință. Când Pitagora a descoperit teorema, a sacrificat, după obiceiul timpului, o sută de boi drept mulțumire zeilor; de atunci, ori de câte ori aud de vreo nouă teoremă boii rag. Cum să conducă destinele științei în România, ce fel de viziune științifică, culturală și civilizatoare ne pot propune astfel de oameni, care au fost cel puțin niște mediocrități în școală? Îi rog ca pe lângă declarația de avere să-și facă publică și foaia lor matricolă din toți anii școlari. Veți vedea atunci cu cine avem de-a face. Și poate nu-i mai votați!

Cum este politica de stat pentru cercetare în România față de cea practicată în alte țări?

Se pot face comparații multiple, fiecare țară are particularitățile ei, istorice, de mentalitate, tradiție, geografice, etc. Ar fi mult de discutat, și de învățat.

Învățați-ne!

Pe scurt, aș putea spune că, în general, în alte țări, se finanțează cercetarea fundamentală într-un mod rezonabil, pe baza unui plan; nu i se cere să fie recunoscută în lume, ca la noi, i se cere să producă rezultate știintifice, validate de propriile lor personalități; care sunt recunoscute (cum se face asta, recunoaștera adevăratelor personalități, e „secretul” lor; în general, un profesionist recunoaște un alt profesionist; dacă miniștrii și politicienii noștri nu au nici o profesie, cum să recunoască ei profesioniști?) .  Se finanțează la fel cercetarea aplicativă și dezvoltarea tehnologică, în multe țări cu destula larghețe; sunt asumate riscuri și pierderi; se urmărește, în fiecare moment istoric, un singur produs, câteva, viabile pe piață. Proiectele nu aduc bani suplimentari în salarii, ca la noi,  fondurile lor asigură echipamente, participări la conferințe, burse doctorale. Peste tot se face multă propagandă, deșănțată, lumea e lume peste tot; dar asta e una, și seriozitatea în guvernarea cercetării științifice e alta.

Care sunt nemulțumirile cercetătorilor români?

În măsura în care conștientizează ce li se întâmplă, cercetătorii români acuză politizarea cercetării științifice. Cum un fost repetent cu patru clase ajunge șef în cercetare, și ajung astfel de oameni din plin în România, cum face presiuni să ajungă și profesor la universitate și doctor și academician, și președintele abatorului; presiunile le face prin manipularea salariilor și a condițiilor de lucru, pe care  este stăpân absolut. Nu știu dacă știți, dar institutele de cercetare în România sunt organizate după principiul instituțiilor private: șeful este patron absolut, de parcă ar fi adus capitalul de la el de acasă. Nu dă socoteală decât administrației guvernamentale, care, fiind vorba de bani ai statului, cade repede la conivența cu personajul.  Odată ce își consolidează puterea, problema e pierdută. Nu este asta o democrație tribală? La ce fel de libertăți și drepturi mai putem spera? Nu este asta o societate extrem de înapoiată?

Cercetătorii științifici din România mai acuză, cred, lipsa de adecvare la realitate a politicienilor și administratorilor de cercetare. Cercetarea științifică în România este condusă prin sloganuri, ceea ce dovedește absența gândirii.

De exemplu, sloganul în învățământ  este că avem „copii olimpici”; dacă pomul înflorește, asta ne este livrat ca un mare succes al nostru, al politicii românești. „Au înflorit salcâmii! Grație conducătorului iubit!”. E ridicol, e Coree în toată legea. Dar face el, pomul înflorit, și roade?  Că descântecul e bun, dar să vedem leacul. În epoca noastra de „globalizare globală și totală”, pomii noștri dau roade la New York, la Paris și la Londra, în vreme ce la noi înmuguresc „frații” noștri din fundul Orientului și Asiei.

Un alt exemplu. „Cercetarea științifică în România a învins definitiv la orașe și sate (precum electrificarea), așa cum se vede din numărul mare de publicații științifice; ne mândrim, este victoria deplină și definitivă a  numărului”. Dar știți că există astăzi în lume mult mai mulți autori științifici decât cititori de știință? Ceea ce face revistele de știința să pună taxe pe publicat. Vrei să publici, să fii om de știința ? Plătești! Ce fel de succes științific e ăla pe care ți-l cumperi cu bani? E succesul pe care îl cultivă România. Și alții fac așa, în Vestul atât de îndrăgit de români, dar asta nu înseamnă că fac bine și că trebuie să-i urmăm. Nu orice arătare este exemplu.  Mai ales că astfel de lucruri se întâmplă astăzi cu precădere în India, în Pakistan, în China, în mările Oceaniei și-n „groapa Marianei”. Păi de la Cutzarida să luăm noi exemple  în cercetarea științifică?

Un alt exemplu. „Autorii de știință români sunt citați în sute și mii de publicații științifice, ceea ce este un alt mare succes istoric”.  Dar scopul publicațiilor științifice de astăzi este să citezi ca să fii citat (e creștinismul nostru științific, „Iartă și vei fi iertat”!, „Minte-mă și te voi minți!”, „Înșală-mă și te voi înșela!”). Imensa mare majoritate a autorilor științifici de astăzi nu publică pentru a  aduce la cunoștința colegilor lor de breaslă rezultate științifice noi și interesante, pentru a-și confrunta ideile cu cele ale colegilor; nu, ei publică citări ale colegilor, colegi care îi citează la rândul lor. Am văzut publicații cu două pagini de text și zece pagini de citări, de referințe. Publicațiile științifice de astăzi, în toată lumea, au ajuns un ritual, se publică așa cum se dau acatiste și se cumpără indulgențe. Prodo et salvavi animam meam.

Un alt exemplu. „Să inovăm, să inventăm, să aplicăm, să facem tehnologii, să luăm aurul la Geneva cu cercetarea noastră științifică”. O altă aberație. O privire scurtă și limpede la istorie ne arată că cercetarea știintifică nu aduce bani, din contră cercetarea științifică consumă bani, cercetarea științifică aduce edificare spirituală, este un lucru de intelectual, ea ne face mai înțelegători, mai rezonabili, mai aplicați, mai blânzi, mai compasionabili, mai iubitori de oameni, mai emoționali, mai umani. (chiar și pe cei mai urâței îi face mai frumoși). Inovarea, inventarea, noile tehnologii, paradoxal, sunt făcute chiar de inovare, de inventatori, de ingineri, De ce nu-i cultivăm pe ei? De ce nu-i încurajăm, de ce nu-i cultivăm pe inginerii noștri în România, de ce nu le creăm condiții demne de lucru, de ce îi împingem pe toți să devină agenți comerciali pentru produse străine?

Un alt exemplu: „sora noastră diaspora”; un altul: „conferințele, diseminarea și turismul științific”; un altul, un altul… Ar fi multe de spus. Știu, mi se va spune că nu sunt bani, că nu suntem pregătiți, că axa București-Bruxelles, că fratele mai mare, că în epoca asta n-o sa inventăm noi roata, că e greu și că, la urma urmei, nici nu știm ce și cum să facem. Că sunt naiv și că vorbesc vorbe mari și goale. Păi sigur, față de micimea lor, vorbele mele  sunt mari; față de prea-plinul buzunarelor lor, vorbele mele sunt goale; și față de abilitatea lor  de a minți, a înșela și a fura, eu sunt un dulce copil. Așa e, le dau dreptate!

Cum arată viitorul fizicii românești?

„E foarte greu să faci preziceri, mai ales despre viitor” (Bohr). Sper să ne limpezim, să fim mai înțelepți, mai responsabili. Sper ca cercetătorii să aibă parte de natura autentică a profesiei lor, iar nu de surogate.

Ce principiu din Fizică vă guvernează?

Fizica a edificat în cursul istoriei ei vreo cinci principii fundamentale, pe baza cărora avem o imagine relativ rezonabilă a lumii în care trăim, dar și a lumilor posibile pe care ni le imaginăm. Aceste principii sunt ierarhizate, prin abstractizare tot mai înaltă. Cel mai înalt principiu al Fizicii, numit și „regina Fizicii”  (are și o subdisciplină, numită „giuvaerul coroanei”) este marele Principiu Statistic. Acest principiu suprem ne învață că lumea noastră este formată, în ultima ei esență, din obiecte matematice, ce guvernează entități imateriale, supuse jocului orb al șansei și întâmplării, după reguli perfecte, create, foarte probabil, de o rațiune superioară care nu poate fi decât Dumnezeu. Acesta este argumentul meu știintific, alături de cel ontologic și cel epistemologic, prin care dovedesc existența lui Dumnezeu. Pe mine Fizica m-a învățat un adevăr definitiv: că există Dumnezeu, și că el este științific.

Niciun teolog nu ar fi putut să o spună mai bine! Vă mulțumesc, domnule Profesor!

Cine este Prof. Dr. Marian Apostol? Citește aici.

Acum, cât mai este…

Astăzi a împlinit 70 de ani. Ieri, l-am văzut la Institutul de Arhitectură. O mare de oameni între care mulţi profesori ai Institutului, studenţi, arhitecţi, un fost prim-ministru -„marele nostru premier, Adrian Năstase”, cum îl descria el însuşi – doi ziarişti iubitori de artă, Rareş Bogdan şi Dan Andronic, nicio televiziune, niciun radio, niciun ministru, niciun politician, niciun lider de opinie. Nimic nefiresc pentru realitatea societăţii româneşti care este tot mai golită de fiinţa ei culturală, spirituală, intelectuală care a salvat-o şi care a imunizat-o în timpurile comunismului.

Pictorul Sorin DUMITRESCU, la cei 70 de ani fără o zi, vernisează expoziţia „După Neagu”, omagiul său, interpretarea sa după opera princeps a sculptorului român ale cărui lucrări le-am admirat împreună cu alţi turişti prin muzeele celebre ale Londrei.

Şi-a abandonat funcţia liturgică a atelierului său, cum însuşi mărturiseşte, pentru a se apleca asupra lui Paul Neagu, cel mai mare artist român de la Brâncuşi încoace, „pentru că a descoperit în operele lui o credinţă subtilă, ascunsă, atât de înaltă!”.

În Sorin Dumitrescu se întâlnesc în modul cel mai nobil şi cel mai prolific cu putinţă arta şi divinul, culoarea şi Dumnezeul. Aşa cum a marcat cărţile lui Nichita Stănescu, adăugându-le şi arta ca poezie, pe lângă poezia ca artă din versuri, ni-l readuce astăzi pe Paul Neagu, ca model, nu ca operă.

„Nu trebuie căutată prezenţa niciunei opere a lui Neagu. Însă modelul Paul Neagu va exista aievea pe aceste simeze timp de două săptămâni, dar ca absenţă frapantă, prin conceptualitatea şi imagistica abstract-figurativă a facerilor lui şi a desfacerilor lui”, spune Sorin Dumitrescu, invitând iubitorii artei, la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” pentru a vorbi şi desena „despre şi după Paul Neagu”.

„Vă daţi seama, înţelegeţi? Paul Neagu şi-a intitulat lucrările „Staţiuni”!!!  La orice artist întâlneşti lucrări, sculpturi, opere, dar nu staţiuni… Auzi, staţiuni! Unde aţi mai întâlnit aşa ceva?”, ne întreabă pictorul că şi când ar vedea cu ochii şi ar simţi cu trupul, opririle de pe Golgota, dar convins că nu există răspuns la întrebarea lui. „La Hiroshige!”,  spune cu voce joasă, din mulţime, ca pentru sine, Adrian Năstase. Oamenii nu se miră. La Năstase, viteza şi firescul cu care scoate imediat din arhiva memoriei o informaţie despre cultura lumii nu miră, nu surprinde. Sorin Dumitrescu aminteşte cum în 2001, datorită lui Adrian Năstase, „Chivotele” sunt traduse în franceză şi engleză, ducând prin lume mesajul „minţii noastre baroce şi al inimii noastre bizantine”, cum defineşte el  arta bisericilor noastre.

Zâmbesc şi-mi amintesc lunga noastră conversaţie pe marginea „Sărbătorii Rozariului” a lui Durer.

Astăzi, de ziua lui, nu trebuie neapărat să îi spunem “La mulţi ani”, ci să ne reîntoarcem la arta spirituală, la „Chivotele lui Petru Rareş” investigate de Sorin Dumitrescu din curiozitate artistică şi apropiere religioasă şi să facem pasul de la indiferenţă la simțire şi empatie umană cu un mare artist.

Să facem o pauză în obișnuința noastră de-a îi glorifica pe cei „aleși” abia când nu mai sunt și să îl cultivam, să îl frecventam, să ne apropiem de Sorin Dumitrescu acum, când mai este.. .pentru că, aşa cum i-a spus Părintele Galeriu când l-a miruit prima dată „artiștii vin imediat după preoți în axiologia eclezială”.

Text apărut în revista Q Magazine nr. 193

Un musulman printre evrei

khan bPrimul act public la care noul primar al Londrei, musulmanul Sadiq Khan, a participat, a fost o acțiune de comemorare a victimelor Holocaustului.
Este, într-un fel mesajul lui Khan către oponenții săi din Partidul Conservator care l-au portretizat de-a lungul campaniei electorale ca pe un apologet al extremismului islamic.
Evenimentul anual de Yom HaShoah (Ziua catastrofei sau Ziua Holocaustului) s-a ținut duminică, 8 mai, în interiorul unui stadion de rugby în prezența a mii de oameni din comunitatea evreiască londoneză, inclusiv 150 de supraviețuitori ai Holocaustului și cinci coruri din școli evreiești elementare. Khan a stat alături de Lord Levy, unul dintre evreii seniori suporteri ai laburiștilor și cel care a strâns cele mai multe fonduri pentru campania electorală a Partidului Laburist.

N-am să uit vreodată…

… că prima mea călătorie, în afara ţării, a fost la Paris, exact de ziua mea, 1 decembrie. În ultimii ani de adolescență, în care am colecționat vederi cu Parisul – prin intermediul cărora am călătorit imaginar -, mi-am promis mie însămi că „Orașul Luminilor” va fi cadoul pe care mi-l voi face la împlinirea vârstei de 18 ani, vârstă la care am obținut şi primul meu pașaport.

Am plecat pentru câteva zile în capitala Franței cu o suta de dolari bani de drum. Atât. Nici astăzi nu-mi imaginez cum am putut supraviețui cu atât de puțin, chiar dacă m-au găzduit niște prieteni. Din acești o sută de dolari, am dat 35 pe un bilet de teatru să-l văd pe Belmondo jucând într-o piesă şi eram gata să dau banii pentru un bilet necesar pentru a intra la „Georges Pompidou” să văd sculpturile lui Brâncuși. Când am ajuns acolo, am constatat ca intrarea era liberă. Mi s-a părut un dar de la Dumnezeu economia pe care am făcut-o.

indexAm petrecut ore întregi printre sculpturi admirându-le, dar mai ales trăgând cu urechea la mirările, la omagiile, la uimirea exprimată în comentarii rostite șoptit de alți vizitatori. Eram atât de mândră că eram româncă, văzând efectul pe care toate acele lucrări îl aveau asupra oamenilor, încât îmi amintesc că pe unii chiar i-am şi oprit şi le-am spus că sunt din România. Sigur, astăzi, amintindu-mi, zâmbesc puțin de penibilul situației!

Rareori am mai simțit apoi, în anii care au urmat, mândria de a fi român la intensitatea şi profunzimea acelei situații. Memoria mea afectivă păstrează  acel moment ca un reper al existenței mele pe care nu îl voi uita. Brâncuși face parte ŞI din destinul meu de om… călător prin lume.

„În timpul copilăriei – am dormit în pat.
În timpul adolescenței – am așteptat la ușă.
În timpul maturității – am zburat înspre ceruri…”

Constantin Brâncuși

DE CE NU AVEM CANDIDAT PENTRU ONU? CE SPUN DIPLOMAŢII ROMÂNIEI

Anul acesta va avea loc alegerea unui nou Secretar General al Organizației Națiunilor Unite. Cel mai probabil, potrivit principiului rotației, acesta va proveni din Europa de Est. O șansă pe care România o pierde prin neparticipare. De ce nu avem niciun candidat?

Continue reading “DE CE NU AVEM CANDIDAT PENTRU ONU? CE SPUN DIPLOMAŢII ROMÂNIEI”